„Vedeta familiei” revine la TVR 1 cu un nou sezon, cel de-al cincilea. Micii artişti fac din nou proba talentului lor în faţa telespectatorilor şi juriului. Dintre juraţii care analizează prestaţiile concurenţilor, dar îi şi ajută cu sfaturi folositoare pentru cariera pe care îşi doresc s-o îmbrăţişeze, Aurelian Temişan se declară un judecător corect, care poate da şi 10 cu plus, dar şi... 5, când situaţia o impune. În interviul de mai jos, Temi oferă celor interesaţi câteva ponturi, vorbindu-ne, totodată, şi despre propriul parcurs şi proiectele sale.

Ce calităţi ar trebui să aibă copiii ca să devină, din „vedeta familiei” – vedete, în adevăratul sens al cuvântului?

Cea mai mare calitate pe care ar trebui să o aibă copiii ar trebui să fie... norocul. Pentru că, cu datele lor, de la bunul Dumnezeu, şi cu muncă, ei pot ajunge vedete, dacă au şi noroc. Se mai numeşte „stea”. Dacă au steaua de a străluci. Pentru că sunt atâtea conjuncturi prin care trebuie să treacă şi sunt atâţia factori de care depind şi ei, cum depindem şi noi, ca artişti, încât nu ajunge doar să aibă talent şi să muncească. În primul rând – să-şi dorească. Dacă-şi doresc şi îşi pun target îndepărtat – ştii, cu viziune din aceea, „la infinit” – atunci n-au cum să nu reuşească.

Ce rol ţi se potriveşte mai bine, „good cop” sau „bad cop”?

Am faţă de good cop, dar aş vrea să joc bad cop! Poziţia mea în juriul unei emisiuni, apropo de dacă sunt good cop sau bad cop, ţine doar de cum mă percep ei pe mine, având în vedere că mie nu-mi plac parti-pris-urile, nu-mi plac prieteniile şi nici nepotismele, când e vorba de corectitudine. Şi atunci, poate să fie cel mai bun prieten al meu cel care-şi aduce copilul la o astfel de emisiune – dacă simt că acel copil merită 20, îi dau 10 cu plus; dacă simt că merită 4... îi dau 5; dar mai mult, nu, pentru că vreau să fie corect şi să crească în „zeama” asta, ca un om care a înţeles că, dom’le, când sunt bun, sunt bun, când nu sunt bun, mai am de învăţat. Pentru că din orice experienţă ai de învăţat.

Prezintă-i, în câteva cuvinte, pe colegii tăi din juriul „Vedeta familiei”.

Dacă e să-i prezint pe fiecare dintre colegii mei din juriul acestui minunat proiect, aş putea spune aşa (încep cu Crina):

Crina Mardare – calitate: profesionistă şi zeci de ani de experienţă; defect: nu ştie să mintă. Spune adevărul – şi mai bine că spune adevărul, pentru că din adevărul crud pe care-l spune ea poţi învăţa foarte multe, dacă îţi doreşti. Dacă nu – te superi pe ea şi pleci acasă.

Sanda Ladoşi – o unguroaică vehementă; adică, are un chip blând, dar, iarăşi, spune omului în faţă ce are de spus, sub o mască drăguţă... şi este foarte profesionistă când e vorba de apariţii pe scenă, ţine foarte mult la asta – de la cum păşeşte pe ultima treaptă înainte de a urca pe scenă, până la vestimentaţie, până la cum se prezintă ca atitudine, ca gesturi, ca tot.

Radu Ştefan Bănică – cel mai „necopt” din juriu pentru că e cel mai tânăr – nu că ar fi necopt, e tânăr, are multe de învăţat. Are multe calităţi, moştenite, sper să şi le şi cultive, iar defect – este de o lene fantastică! Dacă nu iese din lenea asta, la 30 de ani o să vorbim despre el, nu cu el.

În familia ta, cine e... vedeta?

În familia mea, vedetă este... toţi, dacă e s-o luăm aşa... Din punct de vedere al notorietăţii, eu cu Monica – şi asta-i foarte greu pentru un copil, când are UN părinte de notorietatea asta... dar doi?! Dar nici Dora nu stă departe de scenă, pentru că îi place actoria, a cântat cu mine într-unul dintre concerte şi trage spre profesia asta – în schimb, se luptă cu o timiditate fantastică şi cu o emoţie fantastică! O emoţie pe care numai un artist, care simte actul artistic, o are. N-ai cum să urci pe scenă fără să ai emoţii. Aşadar, în familiile noastre Davidescu-Temişan (pentru că pe Dora o cheamă Dora Maria Davidescu Temişan, ce să vezi? când se ridică în picioare, nu se mai termină numele...), vedetă nu e niciunul... dar suntem toţi!

Ce noutăţi ne poţi spune despre tine, atât din viaţa profesională, cât şi pe plan personal?

Noutăţile despre mine, din punct de vedere profesional, sunt găsibile peste tot, pe toate reţelele de socializare, iar cele care sunt în pregătire – de ele nu-mi place să vorbesc, pentru că – ce spuneam apropo de tinerii care trebuie să aibă noroc – şi la noi e vorba de acelaşi lucru. Degeaba ştiu că sunt în lucru cu o premieră de teatru sau cu un concert, dacă se întâmplă ceva care nu depinde de mine şi care îmi întârzie sau îmi anulează această dorinţă.

Pe plan personal, toată lumea ştie că noi nu prea am vorbit despre relaţia noastră. În orice interviu pe care-l dăm, prima întrebare este „care este reţeta succesului relaţiei voastre?”. Şi răspunsul nostru este „când o s-o găsiţi, să ne-o spuneţi şi nouă!”. Pentru că nu ne-am luat după nicio carte, după niciun şablon, ne-am luat numai după trăirile noastre şi, dacă în ianuarie 2025 facem 30 de ani de când ne ştim, asta se datorează înţelepciunii pe care o avem, fiecare în parte, felului în care am guvernat relaţia în aceşti ani, felului în care ne-am respectat în aceşti ani şi ne respectăm stările în continuare şi, aşa cum am primit sfatul la nuntă de la un bun prieten al nostru, Joey de Alvare, „dacă vreţi ca relaţia voastră să meargă, scădeţi pretenţiile unuia faţă de celălalt; pentru că, dacă aveţi pretenţii şi nu se întâmplă, vin dezamăgirile; dacă n-aveţi pretenţii şi se întâmplă lucruri frumoase, care înseamnă trepte în sus, or să vă surprindă şi or să vă apropie şi mai tare.” Cred că şi aici există un sâmbure de adevăr.

Dacă ar fi să poţi alege fără limite, cu ce artist român sau internaţional ţi-ar plăcea să faci un duet muzical? Motivează alegerea.

Dacă ar fi să pot alege dintre artiştii din România şi internaţionali cu care să pot face duet, din România mai sunt puţini din generaţia mea şi înaintată cu care n-am cântat până acum – chiar dacă nu avem o piesă scoasă pentru radio, să rămână pentru posteritate, dar ne-am întâlnit în emisiuni şi am cântat... Trec graniţa şi mă duc la artiştii internaţionali. Aş vrea să cânt – aş fi vrut să pot cânta cu Whitney Houston, dar, pentru că vorbim de artişti pe care îi mai avem lângă noi, aş vrea să cânt cu Tom Jones, deşi doare când e vorba de un timbru atât de puternic şi e clar că „ţeava” pe care i-a dat-o bunul Dumnezeu mănăncă tot ce e-n jur... Sau aş face un duet cu Dua Lipa – e şi mega-cunoscută... Ca să nu zic de Adele... ce sa mai zic de Adele? O avem şi noi pe Adela noastră, dar cu Adele, aş face un duet. Să vrea şi ea!... S-o sun!

Cum erai în copilărie? Până la ce vârstă se întinde copilăria?

În copilărie eram timid, foarte timid. Mă uit la fii-mea şi recunosc parte din cum eram eu. Dacă mă apuca să cânt prin casă, cântam şi două ore, fără să mă opresc. Dacă îmi spunea cineva: „cântă melodia aia”, în momentul ăla mă opream. Nu îmi mai venea să mai cânt, pentru că simţeam aşa, o ruşine, o jenă... dar, dacă mă lăsai, cântam, treceam pe lângă tine, puteam să cânt şi în staţia de autobuz! (bine, fără să şi primesc ceva! că nu stăteam cu mâna întinsă...). Deci, în copilărie, eram timid, dar, în acelaşi timp, aveam tupeul de a face tot felul de năzbâtii şi de prostioare, ca să experimentez şi ca să acumulez pentru mai târziu.

Copilăria eu cred că se întinde până când dispari de pe acest pământ. Sau ar trebui să fie aşa, pentru că în fiecare dintre noi, cei maturi, există acea doză de copilărie. Dacă iei acum 20 de oameni trecuţi de 40, de 50 de ani şi îi pui să facă nişte jocuri de copii – de aia se spune „a dat în mintea copilului”; nu, n-a dat. Copilul n-a plecat niciodată din el! Ţi-ai pierdut copilul din tine... ai cam terminat cu totul.

Dacă nu ai fi făcut muzică, în ce domeniu ai fi făcut carieră?

Dacă nu aş fi călcat în acest culoar atât de sensibil şi de frumos, muzica – şi când zic „MUZICA”, mi se umple gura de plăcere – evident, între timp, şi actorie, aş fi rămas un sportiv, care la 36-37 de ani şi-ar fi încheiat cariera. Poate aş fi mers mai departe cu antrenoratul sau nu. Având în vedere că m-a prins acest culoar al muzicii când încă eram elev, şi eram la Electroputere sudor, mă gândeam să-mi fac un videoclip cu masca de sudură şi cu aparatul de sudură. Dar n-am avut ocazia, că a picat toată treaba în ’89 şi atunci am început să cânt, cu „Billy Joe King” şi am ajuns la „Cântă toată mahalaua” şi „Of, ce doare!...”. Deci, dacă n-aş fi fost în muzică, aş fi fost în sport, clar, până la o anumită vârstă... Nu ştiu, dacă ar fi să mă întorc în timp şi să văd pe unde aş lua-o, aş călca pe aceleaşi urme. Pentru că fiecare pas în stânga sau în dreapta, altul decât ce am făcut, mi-ar schimba direcţia pentru tot restul vieţii... Şi mie îmi place unde sunt.