„Vedeta familiei” revine la TVR 1 cu un nou sezon, cel de-al cincilea. Micii artişti fac din nou proba talentului lor în faţa telespectatorilor şi juriului. Dintre juraţii care analizează prestaţiile concurenţilor, dar îi şi ajută cu sfaturi folositoare, Sanda Ladoşi ne asigură că, în ce o priveşte, preferă să le spună copiilor direct dacă muzica ar putea fi o carieră pentru ei, în viitor, sau dacă e mai bine să-şi urmeze alte pasiuni, să îmbrăţişeze alte domenii. În interviul de mai jos, artista oferă celor interesaţi câteva ponturi, vorbindu-ne, totodată, şi despre propriul parcurs şi proiectele sale.

Ce calităţi ar trebui să aibă copiii ca să devină, din „vedeta familiei” – vedete, în adevăratul sens al cuvântului?

Din punctul meu de vedere, un copil, un pretendent la a deveni vedetă, în primul rând trebuie să aibă talent. Poate sună a clişeu, dar talentul este esenţial! Apoi, trebuie să depună efort. După aceea, ar trebui să aibă echilibru interior, chiar şi dacă este copil. Se vede, de la o vârstă fragedă, cât este copilul de echilibrat. Dar, în acelaşi timp, îndrăzneală, pentru că scena are nevoie de aplomb – şi talentul să ştii că se ghiceşte de mic. Iar apoi, cred eu că dacă nu reuşeşti să găseşti în tine emoţia, să o stârneşti, ca respectivul public să o perceapă şi el, cred că totuşi nu e suficient să ai voce. Nu e suficient să fii frumos. Nu este suficient să fii un bun dansator. E adevărat, un artist trebuie să fie complet. Ca să concluzionăm, eu zic aşa: trebuie să ai câte puţin din fiecare, un foarte bun ghidaj din exterior, cineva care să te îndrume în ceea ce faci şi, fără discuţie, steaua aia... dumnezeiască.

Vei fi „zâna bună” sau „cotoroanţa” în juriul „Vedetei familiei”?

Păi, îmi place cum sună „cotoroanţa” asta!... (râde)

Nu sunt „zâna rea” sau „cotoroanţa” – sau cum vrei să-i spui, dar nici „zâna bună”. Eu voi fi „zâna dreaptă”. Copiii nu trebuie să trăiască în nişte iluzii, chiar dacă sunt copii. Ni s-a spus de foarte multe ori: doamnă, dar sunt copii!... Da, aşa începem să-i minţim, de mici. Şi, dintr-o dată, se vor trezi adulţi şi se vor trezi la realitate, vor da piept cu realitatea şi, ce să vezi, decepţiile sunt foarte mari! Cred că aşa, cu delicateţe, cu sinceritate... Noi îi subapreciem, copiii sunt extrem de înţelepţi. Copiii înţeleg, dacă ştii ce să le spui.

Prezintă-i, în câteva cuvinte, pe colegii tăi din juriul „Vedeta familiei”.

Nu-i cunosc atât de bine să-mi exprim această părere – pe Radu nu-l cunosc deloc, voi avea plăcerea, cu această ocazie, să interacţionăm... Ceea ce am perceput aşa, puţin, din exterior: mi se pare extraordinar de sensibil, un om foarte fin – în contradicţie cu „cotoroanţa”! (râde) – aşa că va fi un fel de „Frumoasa şi Bestia” (adică, eu sunt „Bestia”). Ideea e că nu-l ştiu suficient, dar pare tare drăgălaş şi abia aştept să interacţionăm.

Pe Temişan îl cunosc de 30 de ani, am colaborat foarte mult, am făcut lucruri foarte frumoase împreună, e un tip extrem de bine crescut, un bărbat cu demnitate, frumuşel, are aplomb, are o siguranţă de sine care mie îmi place foarte mult, ştie să se prezinte extraordinar de bine, se vede că are încredere în el şi e chiar amuzant, ne-am simţit foarte bine de fiecare dată când ne-am întâlnit. Adică, o prezenţă extrem de plăcută.

Crina e o persoană care e mai puţin deschisă, mai puţin directă – faţă de mine, spre exemplu – dar e un om extraordinar de muncitor, un om extraordinar de echilibrat, un om care a avut, din prisma profesorului îndrumător, foarte multe realizări, şi nu numai – să nu mai vorbim de carieră! Chiar de curând am fost la un eveniment împreună, am fost în juriu amândouă şi a fost extrem de simpatică şi plăcută!

Ceea ce este foarte important este ca, atunci când creezi componenţa unui juriu, să existe o legătură... din caracterele umane, să poţi să creezi un tot. E adevărat, nu este o piatră de hotar această emisiune pentru destinul unui copil, dar, pentru unii dintre ei, poate să fie o temelie foarte importantă. Şi atunci, juriul cred că are o pondere esenţială.

În familia ta, cine e... vedeta?

Cu siguranţă, nu eu! Cred că fiică-mea! Ea este cea mai high-level, vocal şi ce vrei tu personalitate posibilă! Eu, oarecum, am făcut nişte paşi înapoi, pentru că am mers pe principiul că în urma copacului bătrân nici iarba nu creşte. Şi eu, având deja o personalitate destul de proeminentă şi puternică, mi-a fost teamă că ei nu se vor dezvolta cu oarecare libertate. E adevărat, avem restricţii, avem program, avem nişte rigurozităţi pentru care eu am luptat foarte mult, pentru că sunt foarte importante în coordonarea şi educaţia unui copil, dar, în acelaşi timp, am bătut acel pas înapoi, tocmai pentru această dezvoltare a lor – şi uite-aşa a reuşit fata mea să-mi „ia faţa”!

Ce noutăţi ne poţi spune despre tine, atât din viaţa profesională, cât şi pe plan personal?

Viaţa mea personală este strict legată de îndrumarea şi educarea copiilor, de a încerca să-i ajut să-şi găsească drumul. Eu n-am o altă obligaţie faţă de ei decât să le fiu aproape. Nu voi alege în locul lor, nu voi munci în locul lor, nu voi face nimic în locul lor. Voi fi acolo, ca îndrumător, nu mai mult de atât.

În viaţa profesională, am bucuria să fiu alături de voi în această emisiune, am tot felul de proiecte mici, evenimente la care particip... Ştii ce se întâmplă? După azi-mâine 40 de ani de carieră, este foarte greu să mai zici că faci ceva uau!. Deşi, dacă stau să mă gândesc, când am fost director artistic la Circul Metropolitan Bucureşti, am făcut lucruri uau!, pe care nici nu credeam că pot să le fac la 47 de ani. Cred că, până la urmă, orice om care are ceva de spus şi care vrea să facă lucruri extraordinare, dacă are mediul în care se poate manifesta, poate să facă lucruri uau! – şi nu există vârstă pentru asta.

Dacă ar fi să poţi alege fără limite, cu ce artist român sau internaţional ţi-ar plăcea să faci un duet muzical? Motivează alegerea.

E o întrebare foarte grea. Pentru că există foarte mult talent în jurul nostru şi cred că n-ar fi doar o persoană cu care ai vrea să colaborezi... cu cât forţele de bine se adună şi eşti mai creativ, cu atâta lucrurile pot să iasă extraordinar de frumos. Dar, dacă aş putea să dau timpul înapoi – şi am un regret, pentru că, la rândul său, a avut un regret – mi-aş fi dorit să realizăm acel duet, care nu s-a mai întâmplat şi şi l-ar fi dorit, cu Stefan Iordache.

Cum erai în copilărie? Până la ce vârstă se întinde copilăria?

Se zice că, atunci când suntem mici, suntem copii, aşa cum ne ajută fizicul, fiziologicul şi firescul, dar cu cât înaintăm în vârstă, ajungem să redevenim copii... chiar am observat acest aspect la persoanele în vârstă, cum devin fragile, devin extraordinar de emoţionale, emotive, chiar dacă, la un moment dat, au fost foarte puternice. Este foarte interesant cum, atunci când eşti mic, eşti neajutorat şi familia îţi este alături, să te ajute să te dezvolţi, şi în final, când ajungi la o anumită vârstă, cât de mic ajungi să fii şi cât de importantă este familia, să te ajute să treci peste faza asta de fragilitate, care, cumva, te duce exact ca început, la vârsta copilăriei, când erai extrem de fragil.

Şi, ca să ne întoarcem la cum am fost eu în copilărie, eu am fost o replică a lui Ion Creangă, varianta feminină, dar la fel de zăpăcită şi la fel de pusă pe şotii, exact ca în „Amintirile din copilărie”, doar că „l-am luat”, adică am făcut mai multe prostii decât el! (râde) Un copil extraordinar de fericit, un copil extraordinar de viu, prezent şi bucuros că a putut experimenta aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât acum dau timpul înapoi şi mă gândesc ce importantă este copilăria şi cât de esenţial este în dezvoltarea ca adult atunci când copilăria ta este completă...

Dacă nu ai fi făcut muzică, în ce domeniu ai fi făcut carieră?

Perioada adolescenţei este foarte... zbuciumată. Foarte puţini reuşesc, în momentul în care trebuie să-şi aleagă un drum... Sunt, există copii care ştiu clar ce vor, de mici, şi merg pe linia aceea până la capăt. Nu neapărat sunt şi fericiţi, nu neapărat se şi desăvârşesc, dar sunt foarte multe cazuri care s-au realizat. Eu am fost aşa, la o nebunie între artă şi concret. Capricorn fiind, eu sunt pragmatică, cu picioarele pe pământ, dar, în acelaşi timp, m-a atras şi zona asta artistică, eu tratând-o ca pe un hobby. Pentru că niciodată nu am tratat-o cu vehemenţă şi cu dorinţa neaparată de a mă realiza în domeniul artistic. Nu, sub nicio formă.

Ştiu că la un moment dat cochetam cu Institutul de teatru; eu am terminat liceul pedagogic – deci deja aveam o meserie, puteam să devin educator / învăţătoare – dar a rămas cumva aşa, ca o dorinţă neîmplinită (cineva mi-a zis că mai bine că am ales să fiu cântăreaţă) – doream să urmez Medicina. M-a fascinat lumea aceasta, deoarece marea majoritate a prietenilor părinţilor mei erau medici foarte mari, profesori, oameni extraordinari şi cumva, crescând în acea atmosferă, era fascinant. Eu am avut şansa, ca elevă de liceu, să intru la cursurile de la Medicină, datorită acestor cunoştinţe, şi să văd ce se întâmplă acolo. Şi m-a fascinat lumea asta, mi-a plăcut foarte tare. Şi totuşi, soarta – că noi spunem că e sau că nu e o soartă, e o discuţie foarte deschisă pe tema asta – eu cred că undeva avem o „stea în frunte” fiecare... Fiecare, pentru misiunea pe care o are de îndeplinit. Şi eu, pregătindu-mă pentru Medicină, am ajuns să fac ce mă vedeţi că fac astăzi. A fost o forţă mult mai puternică şi mult mai mare, care mi-a facilitat acest traseu al vieţii şi iată că fac muzică, iubesc ceea ce fac, mă satisface, mă împlineşte şi probabil că asta a trebuit să fac.

foto: TVR