loader
Foto

Galerie foto

Alex Ștefănescu, la „Istoria literaturii române contemporane”: „Expresia talk-show ar trebui explicată în dicționare astfel: emisiune TV la care participă Andrei Pleșu”

Între 18 și 24 martie, la „Istoria literaturii române contemporane”, telespectatorii TVR Cultural au aflat mai multe despre operele semnate de Horia Roman Patapievici, Emil Botta, George Bacovia, Șerban Cioculescu, Andrei Pleșu și Miron Radu Paraschivescu.

 

Mai jos, temele săptămânii 18-24 martie (luni-vineri, de la ora 21.50; în weekend,  de la ora 18.50):

18 martie: Horia-Roman Patapievici (n. 18 martie 1957)

„Imediat după 1989, în redacția revistei „România literară” și-a făcut apariția un tânăr necunoscut care a propus spre publicare câteva eseuri. Cei din redacție s-au uitat contrariați la acest tânăr, nimeni nu auzise vreodată de el și, în plus, mai avea și un nume  greu de pronunțat: Horia-Roman Patapievici. Acest nume greu de pronunțat a ajuns, în scurtă vreme, faimos. Este director al Institutului Cultural Român, în momentul de față, este admirat și contestat, așa cum se întâmplă cu toți oamenii care au notorietate. Are formație de fizician. (...)

Ceea ce este curios este că, înainte de 1989, citea cărți de filosofie și literatură despre care s-ar fi putut crede că nu-i vor folosi niciodată la nimic. De ce?  Pentru că erau cărți care se aflau pe lista neagră a regimului comunist, cărți care nu numai că se găseau cu greu, dar nici nu aveai voie să vorbești despre ele și cu atât mai puțin să scrii și să publici comentarii asupra lor. Patapievici le-a citit cu asiduitate, făcând comentarii, dând dovadă de ce aș putea numi „un optimism istoric”.

A publicat multe eseuri, toate au constituit o adevărată revelație prin erudiția tânărului și prin clarviziunea sa. Volumul de articole intitulat „Politice” cuprinde aprecieri negative la adresa poporului român, care au provocat foarte multe proteste. Dacă le situăm într-un context, înțelegem că ele sunt doar expresia deznădejdii față de ritmul lent în care se modernizează România după 1989. (...)

Dintre cărțile de filosofie publicate, poate cea care ilustrează plenitudinea sa intelectuală în cea mai mare măsură este „Omul recent”. Această carte reprezintă o critică a umanismului de tip occidental. Ideea autorului: România se află în fața unui început, ca de atâtea ori în istorie, trebuie să o ia de la zero și încă are posibilitatea să opteze: este clar că opțiunea sa nu poate fi decât necomunistă, pentru că această experiență tragică nu vrea nici o țară să o repete, însă problema este cum preia valorile lumii occidentale. O face cu obediență sau o face cu spirit critic?

Iată care este ideea lui Patapievici despre „omul recent”: «Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniți, cei mai prosperi, cei mai liberi, sub raportul deplasării în spațiu, pe care i-a cunoscut umanitatea. În același timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenți de confort și de consum, cei mai aserviți bunului plac al liberului arbitru, cei mai puțin autonomi în judecățile lor, cei mai gregari față de stat pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. Iar cât privește noutatea lor, de care sunt atât de mândri, oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care și-a ieșit din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici  noi, nici înnoiți, sunt, asemenea conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenți».

O carte a sa, „Ochii Beatricei”, în care analizează „Infernul” lui Dante, pleacă de la o premisă fantezistă, greșită - și aceea că infernul ar fi lumea cu patru dimensiuni, opusă lumii cu trei dimensiuni etc. Nu este o simplă abordare interdisciplinară, este chiar o confundare a planurilor, ideea cu patru dimensiuni din fizică nu explică în nici un fel expresivitatea celebrei opere a lui Dante. (...)

Lecția cea mai importantă pe care ne-o oferă Horia-Roman Patapievici este tocmai aceea că nici o idee nu trebuie preluată fără a o regândi pe cont propriu”, explica criticul literar Alex Ștefănescu.

În prezent, H.R. Patapievici este președintele casei de licitații Artmark. A fost membru în Colegiul CNSAS, președinte al ICR și realizator al emisiunii „Înapoi la argument”, la Televiziunea Română. Este membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS), al Uniunii Scriitorilor din România (USR) și al PEN Club.

Ediția integrală o puteți urmări și pe TVR Plus, aici.

(w882) Patapievic

*****

19 martie: Emil Botta (1911-1977), poet și actor

„Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Emil Botta era cunoscut și ca poet, și ca actor, așa cum Ion Barbu era cunoscut și ca poet, și ca matematician.Versurile lui Emil Botta din „Întunecatul april” (1937) și „Pe-o gură de rai” (1943) cuceriseră publicul, așa cum cucerise și interpretarea sa actoricească.

Iată însă că, după instaurarea comunismului, din cele două personaje, rămâne unul singur: scriitorul este sacrificat pentru moment, rămâne să se manifeste actorul. Emil Botta joacă în continuare pe scena Teatrului Național București, în piese de Shakespeare, Cehov, Davidoglu, joacă și în filme. De ce dispare ca poet? Pentru că poezia sa părea sumbră, din punctul de vedere al ideologiei comuniste, și nu putea fi acceptată. Abia în 1966 se relansează și în această calitate, atunci i se publică volumul de versuri, practic însuși Emil Botta se redescoperă ca poet, are alt elan, publică și alte cărți, își reeditează poeziile mai vechi, dar dă la iveală și cicluri noi - de exemplu, ciclul „Vineri”  sau volumul „Un dor fără sațiu” (1976). În 1977, Emil Botta moare.

Ca actor, Emil Botta avea o gravitate tenebroasă, avea o voce solemnă și în același timp terifiantă, dar și o sensibilitate ieșită din comun, aproape maladivă. Toate acestea puteau fi acceptate pe scenă, întrucât era un public restrâns, dar nu puteau fi acceptate în poezie de către oficialități (...)

În textele lui Emil Botta, nu era nimic festivist, triumfalist, era vorba despre un ton grav, o voce a lui Hamlet care răzbătea din ceruri”, nota Alex Ștefănescu.

„Există o contradicție în poezia lui Emil Botta: pe de-o parte, avem o scenografie sepulcrală, uneori apocaliptică, pe de altă parte, o exuberanță artistică neobișnuită; de fapt, poetul șarjează foarte mult pe ceea ce este macabru, vorbește cu stranie veselie despre moarte și această contradicție este de efect și constituie principala caracteristică a poeziei sale.

În poemele scrise în ultima perioadă de creație - cele incluse în ciclul „Vineri” și „Un dor fără sațiu”, lirismul se diluează foarte mult în favoarea caracterului cultural al poeziei. Emil Botta nu mai prelucrează direct realitatea, ci prelucrează o realitate deja prelucrată de alții înaintea lui, face un fel de literatură de gradul doi, așa cum fac criticii literari sau cum este în „Joc secund”, cum făcea contemporanul său, Ion Barbu - mai exact, nu ia dragostea din realitate, ci din poezia lui Eminescu, dorul îl ia din folclor și cu aceste sentimente deja literaturizate face o nouă literatură, face literatură din literatură, uneori din arta plastică. (...) Cum spunea un mare scriitor - «câtă conștiință, atâta dramă pură» (Camil Petrescu, n.red.), spunem și noi: «Câtă conștiință, atâta tragedie»”, mai explica Alex Ștefănescu.

Ediția integrală o puteți urmări și pe TVR Plus, aici.

(w882) Emil Botta

****

20 martie: George Bacovia (1881-1957)

„Instalarea comunismului cade ca o ghilotină peste biografiile multor scriitori români. Așa se întâmplă și cu George Bacovia. Până la terminarea războiului, era un scriitor consacrat, era chiar agreat de cercurile de stânga, dar, după război, este ingnorat de autorități, nu pentru că ar fi scris împotriva comunismului, ci pentru că nu era acceptată viziunea sa sumbră asupra existenței.

Regimul cerea scriitorilor să fie optimiști, să aibă un stil triumfalist și Bacovia tocmai asta nu avea. Totuși, în 1956, este repus în drepturi, prin strădania lui Eugen Jebeleanu, i se publică o ediție retrospectivă de versuri și primește și Ordinul Muncii „Clasa I”, ceea ce este oarecum comic dacă ne gândim la firea lui George Bacovia. După numai un an, moare, în 1957, și, în stilul lui, înainte de a-și da ultima suflare, îi cere soției să-i întoarcă cu fața la perete portretul care atârna acolo. Totodată, cuvintele sale au rămas consemnate: «Vine întunericul».

După moarte, are o postumitate fericită, în sensul că este recunoscut ca poet, i se face și o statuie, un mare sculptor îi face statuia - Constantin Popovici, care declanșează un mare scandal -, pentru că nu era una realistă, iar strada Frăsinet din București, unde a locuit în ultima perioadă a vieții, îi primește numele”, explica Alex Ștefănescu.

Criticul literar mai era de părere și că „poeziile publicate de George Bacovia după război nu sunt propriu-zise poezii, ci sunt schițe de poezii, începuturi de poezii, tentative de a scrie poezii. Bacovia a avut întotdeauna un stil dezarticulat, încă de la început, poezia sa era formată din enunțuri disparate și avea o anumită monotonie, însă ceea ce se întâmplă în această ultimă perioadă de creație este o degradare completă a comunicării poetice.”

„(...) Înainte de a vedea ce semnificație are această dezarticulare a limbajului, ar fi bine să lămurim și o enigmă a trei versuri care au devenit faimoase: „Mi-am realizat./ Toate profețiile./ Politice.”. La un alt poet, ar fi fost un singur vers, însă Bacovia l-a frânt în trei, s-a spus că acestea reprezintă aprobarea sa plină de satisfacție față de ce s-a întâmplat în România după război, mai ales că Bacovia era cunoscut ca simpatizant al unor poeți socialiști ca Theodor Neculuță și Traian Demetrescu, dar nu este adevărat. De fapt, există o ironie în aceste versuri și anume o ironie față de mecanica goală a istoriei, în sensul că toate profețiile se împlinesc, că totul este previzibil. (...) Dacă nu știm cui aparțin aceste texte destrămate, ele ni se par lipsite de orice valoare, dar dacă știm că aparțin lui Bacovia, lucrurile se schimbă, pentru ne raportăm la trecutul literar al lui Bacovia, avea întotodeauna o anumită oboseală a comunicării și înțelegem, citind aceste epave de propoziții, că poetul nu mai are energia să se exprime; este vorba despre o oboseală existențială, nu fizică, de o neîncredere în literatură. Bineînțeles că, în felul acesta, poetul se transformă într-un personaj, nu îl mai judecăm ca autor, ci ca personaj. Literatura sa este acum de factură existențialistă, este vorba despre un existențialism involuntar. Practic, se încalcă o regulă a jocului - și anume, tot ceea ce se petrece în literatură trebuie să se petreacă în interiorul textului. De data aceasta, avem nevoie să ieșim din text ca să înțelegem mesajul”, mai arăta Alex Ștefănescu.

Ediția integrală o puteți urmări și pe TVR Plus, aici.

(w882) George Bac

****

21 martie: Șerban Cioculescu (1902-1988)

„Acum 30-35 de ani, un reporter TV făcea o anchetă printre trecătorii de pe Calea Victoriei, încercând să demonstreze cât de greșit fusese aleasă denumirea unui magazin - „Electa”. Ideea lui era că nimeni nu știe ce înseamnă numele acestui magazin. Cei mai mulți trecători au ridicat din umeri, iar cineva a crezut că este vorba despre Electra. Până când reporterul l-a oprit pe Șerban Cioculescu, despre care nu știa că e Șerban Cioculescu și l-a tratat ca pe un pensionar oarecare, întrbându-l cu un zâmbet ironic: „Dumneavoastră știți ce înseamnă „Electa”? Ce cuvânt e ăsta?”

Și Șerban Cioculescu a început tacticos să-i explice: „Cuvântul „electa” este un participiu al unui verb din greaca veche care înseamnă „a alege” și a început să-și desfășoare erudiția. Acesta era Șerban Cioculescu. Avea o cultură enciclopedică, era un erudit de modă veche care intrase chiar în legendă. Se povestea că, la examene, studenții care încercau să-l păcălească nu reușeau, pentru că, dacă inventau, de exemplu, un manuscris eminescian - la un examen, un student i-a spus, de pildă, că citatul pe care l-a dat l-a găsit în manuscrisul 3458 al operei eminesciene. Și Cioculescu i-a spus: „Te înșeli. Această poezie se găsește la fila 3927 din opera eminesciană”.

Textele scrise de Șerban Cioculescu se remarcă printr-o logică impecabilă și sunt saturate de informație. Nu au acea crispare pe care o au textele altor savanți. În mod clar, munca intelectuală îndeplinită de Șerban Cioculescu era o muncă îndeplinită cu plăcere. Șerban Cioculescu se comporta ca un cititor particular, nu ca o instituție, își permitea să fie epicureic, capricios, malițios. Era poreclit cu simpatie „Șerban cel rău”, nu rău cu adevărat, ci doar malițios. Plăcerea lui era să gloseze pe marginea literaturii române. Acest individualism cordial al său îl făcea incompatibil cu orice fel de înregimentare, el reprezintă foarte bine spiritul democratic și direcția raționalistă dinainte de război.

Eugen Lovinescu a subliniat că atitudinea lui individualistă și umorul său au reprezentat arme (mai) redutabile în lupta sa cu iraționalismul, fanatismul, extremismele de orice fel decât opoziția organizată de aceste mișcări, tocmai datorită faptul că individualismul are o grație și o imprevizibilitate pe care mișcările organizate nu le au. Este acea grație pe care o are toreadorul în lupta cu taurul. Literatura din fiecare epocă este un spectacol și fiecare autor vrea să fie vedetă în acest spectacol. Șerban Cioculescu, istoric și critic literar, s-a mulțumit să fie un spectactor inteligent, știind când să aplaude și când să fie ironic. Cu toate că nu avea vocația înregimentării, a partizanatului, a avut totuși anumite afinități elective.

Doi scriitori români l-au pasionat în mod special: Ion Luca Caragiale și Tudor Arghezi. Despre Caragiale, Cioculescu a scris sute de pagini și apogeul l-a constituit monografia „Viața lui I.L. Caragiale”, pe care mulți comentatori au comparat-o cu „Viața lui Mihai Eminescu” a lui George Călinescu. Trebuie spus, însă, că în această carte care se citește cu plăcere de la prima la ultima pagină, nu există un suplu unificator ca în monografia similară a lui Călinescu, există sute și sute de comentarii care dau o imagine fragmentară a personalității lui Caragiale în felul în care Cioculescu alege să gloseze și nu să interpreteze literatura.

Al doiea scriitor preferat de Șerban Cioculescu a fost Tudor Arghezi, care criticul și istoricul literar a fost contemporan, i-a consacrat mai multe articole și o carte care a schimbat foarte mult opinia publicului despre poet: „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi”, carte scrisă oarecum prin analogie cu „Introducere în poezia lui Ion Barbu”, de Tudor Vianu. Șerban Cioculescu a luptat cu detractorii lui Tudor Arghezi, cu cei care considerau obscură poezia acestuia. (...) Șerban Cioculescu a fost în avangarda celor care au susținut poezia lui T. Arghezi. (...)

În mod surprinzător, tot Șerban Cioculescu s-a dovedit refractar la poezia lui Nichita Stănescu, în anii 1960, deși poezia avea un grad de dificultate întru totul comparabil cu cel al poeziei lui Tudor Arghezi, totuși, de data aceasta, Șerban Cioculescu a spus „nu”. De ce a făcut-o? Este greu de crezut că nu a înțeles-o. (...) Era în dezacord cu primirea festivă care i se făcuse acestui poet, pentru că avea această reacție de cititor particular care nu suportă entuziasmul colectiv și pentru că îi plăcea să caute fisuri în marmură, așa a procedat și când a comentat „Istoria literaturii” lui Călinescu. (...) Șerban Cioculescu s-a prevalat de libertatea de a spune „nu”.

Ediția integrală o puteți urmări și pe TVR Plus, aici.

(w882) Șerban Ci

22 martie: Augustin Buzura (1938-2017)

„Augustin Buzura se numără printre cei mai valoroși prozatori care au apărut în România după război, un scriitor care se remarcă prin sobrietate și gravitate și al cărui cuvânt contează în orice dezbatere privind soarta societății românești.

A studiat Medicina, dar nu a profesat, așa cum a făcut și Cehov sau Céline, însă și-a valorificat cunoștințele de medicină, pentru că a făcut Psihiatria, chiar lucrarea sa de licență se intitulează „Shakespeare și psihiatria”.

Proza sa este monotonă, de cele mai multe ori, sub forma unui monolog. Predomină analiza psihologică, subtilă, dar și greoaie, și, de la un moment, ai impresia că romanul se împotmolește în el însuși, ca o lavă prea groasă pentru a mai putea să curgă. Și, totuși, aceste romane se citesc cu pasiune, pentru că în ele există extraordinar de mult adevăr. Ele seamănă cu acea stofă trainică și aspră din care se fac uniformele soldaților. Este o proză care inspiră încredere. Nu întâmplător, după moartea lui Marin Preda, Augustin Buzura a rămas ceea ce se numea pe atunci „o conștiință a epocii sale”. (...)

„Își propusese să aducă în prim-plan viața psihică a unui bărbat care vrea să-și apere demnitatea, în condițiile în care comunismul era o școală a umilinței”, atrăgea atenția Alex Ștefănescu, despre cartea lui Buzura, „Absenții”.

Absenții sunt niște oameni care și-au pierdut autenticitatea, nu pot să fie utili în măsura în care ar vrea ei să fie utili”, explica Buzura, într-un interviu din 1971.

„Putem spune că Augustin Buzura intentează un proces moral comunismului și asta încă din 1970. Romanele următoare - „Orgolii” și „Vocile nopții” - se remarcă prin faptul că, în afară de paginile pline de dramatism, apar pentru prima dată și pagini satirice, caustice, scrise cu o virtuozitate stilistică, pe care făceam greșeala să ne închipuim că nu le putem vedea într-o carte de Augustin Buzura. (...)

După 1989, Buzura avea să afle, din dosarul lui la Securitate, că 54 de informatori de genul celor descriși de el s-au ocupat de propria lui existență, o mică armată de informatori. (...)

Se știe că în perioada lui Ceaușescu exista un cult pentru mediul muncitoresc, dar era un cult demagogic, întrucât, în realitate, muncitorii o duceau mai prost ca oricând. Când s-a produs o revoltă în Valea Jiului, în 1977, fapt foarte rar într-o țară comunistă, Buzura, în romanul său „Vocile nopții”, tocmai de această grevă se ocupă, fapt care a îngrijorat foarte mult autoritățile comuniste. Cartea a fost amânată, citită, recitită, i s-a cerut să opereze schimbări, dar Augustin Buzura  nu a cedat. Este unul dintre cele mai impresionante documente despre ceea ce se întâmpla atunci în acele subterane - nu doar ale pământului, ci ale societății românești - care nu erau niciodată aduse în prim-plan, în ziare sau la televizor.

Buzura a mai publicat un sigur roman, deocamdată, „Recviem pentru nebuni și bestii”, roman așteptat de foarte multă vreme de admiratorii săi (1999, n.r.). Buzura a făcut greșeala să cheltuiască din timpul său biografic ocupându-se cu mare seriozitate de Fundația Culturală Română, activitate care nu i-a fost răsplătită - cum se întâmplă de obicei în România - ci a dus la denigrarea lui. În schimb, și-a neglijat scrisul, iar revenirea sa la roman a fost salutată de toți cei care îl admiră”, explica criticul literar Alex Ștefănescu.

(w882) Augustin B

****

23 martie: Andrei Pleșu (n.1948)

„Expresia talk-show ar trebui explicată în dicționare astfel: emisiune TV la care participă Andrei Pleșu. Cuvintele sale reușesc de fiecare dată să ne farmece, să ne ia prin surprindere, să ne amuze sau să ne determine să reflectăm la ceva ce credeam că știm de multă vreme. (...)

S-a numărat și el printre cei care au învățat de la Constantin Noica, printre cei care au  fost descoperiți și susținuți de Constantin Noica, toate aceste calități l-au făcut suspect în ochii celor care reprezentau, în 1980, autoritățile. Un timp, Pleșu a urmat din curiozitate „cursurile” unei organizații internaționale - datorită faptului că a participat la cursurile de meditație transcedentală ale acestei organizații, a fost dat afară din învățământ, în momentul respectiv, era lector la Facultatea de Arte Plastice, și în 1982, a fost mutat cu forța la Tescani, la 300 km de București. Farmecul său era considerat periculos ca dinamita, reacție pe care generațiile de azi cu greu ar putea să o înțeleagă.

După 1989, Pleșu s-a întors triumfător în București, adus de valul Revoluției, a fost numit imediat ministru al Culturii, a făcut o carieră politică spectaculoasă, dar a făcut-o mereu cu zâmbetul pe buze, nu și-a luat niciodată în serios într-un mod ridicol, ca atâtea alte personaje, funcțiile pe care le-a avut. A fost și ministru de Externe - în această calitate, a cucerit personalități ale lumii politice, în favoarea României.

Andrei Pleșu a debutat cu o lucrare de specialitate, „Călătorie în lumea formelor”, în 1974, carte care nu s-a remarcat prin talent literar, dar opera sa reprezentativă este considerată „Minima moralia”, o carte în care apar reflecții asupra idee de moralitate. Pentru un filosof, ea este dezamăgitoare, pentru că tratează uneori probleme periferice ale domeniului, însă pentru un iubitor de literatură, este o încântare, seamănă foarte mult cu o satiră de moravuri.

De fapt, ce a spus un dramaturg ca Moliere prin piesele sale, spune Pleșu prin această eseistică blitz, prin considerațiile sale ironice, care se bazează și pe o  foarte pătrunzătoare observare a naturii umane.

În 1993, a apărut și „Jurnalul de la Tescani”, care, din punctul meu de vedere, a însemnat o dezamăgire, m-aș fi așteptat la dezvăluiri de un mare dramatism privind condiția celui care a fost ostracizat de regimul comunist. (...) În schimb, drept compensație, găsim în această carte noi momente de delectare literară, întrucât Pleșu își valorifică farmecul stilistic (...)”, explica Alex Ștefănescu.

(w882) Andrei Ple

****

24 martie: Miron Radu Paraschivescu (1911-1971)

„A trăit numai 60 de ani, dar a avut o viață foarte agitată. Dacă ar fi avut și talent atât cât dramatism a existat în ființa lui, ar fi fost un mare poet. Nu era foarte înzestrat pentru poezie, dar avea o imensă ambiție, un temperament vulcanic și un mod de a fi imprevizibil. A lăsat o urmă în literatura română, tocmai datorită intensității cu care și-a trăit viața de scriitor.

În 1933, a intrat în Partidul Comunist și a publicat în toate revistele și ziarele de stânga din epocă, după ce făcuse un stagiu ca avangardist, colaborând la revista „unu”. Poeziile pe care le publică în calitatea lui de membru de partid, înainte de război, dovedesc o flagrantă lipsă de talent. (...)

Când Partidul Comunist a venit la putere în România, el s-a erijat într-un fel de poet-tribun al acestei noi puteri, se credea un fel de Maiakovski al românilor și versurile sale sunt la fel de stângace - cum sunt cele despre răscoala din 1907. (...)

În însemnările pe care și le făcea în acea perioadă, Miron Radu Parschivescu dă dovadă de luciditate și își explică de ce nu poate fi un Maiakovski: „Am recitat azi câteva poeme de Maiakovski și mi-am dat seama de inferioritatea mea față de el; sunt scund, privirea mea asupra lucrurilor pleacă de jos în sus”. De fapt, nu era vorba doar despre o inferioritate fizică, dar formula este expresivă, el este un fel de Adrian Păunescu lipsit de forță, un Mitică al lui Caragiale care ține discursuri revoluționare într-un restaurant.

Adevărata lovitură ca scriitor o dă când urmează exemplu lui Federico Garcia Lorca și scrie un ciclu de „Cântice țigănești”. Acestea, într-adevăr, sunt emoționante, ele valorifică argoul țigănesc și au o sentimentalitate puternică (...)

Imprevizibilul Miron Radu Paraschivescu ne-a făcut o puternică impresie post-mortem: în 1976, la o editură din Franța, pentru că în România n-avea cum să apară, s-a publicat un jurnal secret al acestuia, „Jurnalul unui cobai”, care a avut un foarte mare ecou, pentru că acolo autorul a dat dovadă de o luciditate dusă până aproape de nebunie, până aproape de scindarea personalității sale. În timp ce în viața publică slăvea comunismul, acolo îl denunță ca pe o organizare odioasă a modului de viață.

„(...) Sunt inconsistent în fibra mea, sunt destrămat, risipit, încerc să mă adun, dar nu izbutesc mare lucru. (...)  Mă privesc în oglindă, pe fața mea se scriu tot mai accentuat brazdele unei conștiințe falsificate față de mine și față de oameni, ale unei timpurii bătrâneți, lipsită de suportul unei datorii precise, statornice și modeste” - M.R. Paraschivescu.

Este exact perioada în care Miron Radu Paraschivescu arăta lumii o față surâzătoare și glorifica regimul comunist”, menționa Alex Ștefănescu.

(w882) Miron Radu

**** În memoria apreciatului critic literar Alex Ștefănescu, TVR Cultural le aduce telespectatorilor o emisiune îndrăgită realizată de omul de cultură, între 2007 și 2009, dedicată literaturii române contemporane.

CITIȚI ȘI: EMISIUNEA „ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE, CU ALEX ȘTEFĂNESCU”, DIFUZATĂ LA TVR CULTURAL DIN 4 MARTIE

„ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE”, ÎNTRE 11 ȘI 17 MARTIE. ALEX ȘTEFĂNESCU, DESPRE PETRU POPESCU: SINGURUL SCRIITOR ROMÂN STABILIT ÎN STATELE UNITE CARE ARE O VILĂ ÎN BEVERLY HILLS, FĂCUTĂ CU BANI DIN CĂRȚI

 
Soprana Aida Pascu, la „Interviurile TVR Cultural”: Muzica a fost dintodeauna parte din viața mea

Soprana Aida Pascu răspunde întrebărilor Ioanei Pavel, la „Interviurile TVR Cultural”, sâmbătă, 25 mai, de la 22.30.

„Dialoguri academice”, între filosoful Mircea Dumitru şi matematicianul Dan Timotin, în 26 mai, la TVR Cultural

TVR Cultural le propune telespectatorilor duminică, 26 mai, de la ora 22.55, la „Dialoguri academice”, discuția filosofului Mircea Dumitru, ...

„Pastila de artă”. Ștefan Pelmuș:  Aș vrea să reușesc, prin intermediul picturii mele, să nu-mi mai fie frică de moarte

Între 20 și 26 mai, la TVR Cultural, Ileana Ploscaru Panait le propune telespectatorilor TVR Cultural să descopere portretele pictorițelor Yvonne ...

 

#TVRedu