Dinu Cernescu a fost și rămâne unul dintre importanții regizori ai generației anilor 60, așa-zisa „generație a reteatralizării”.
I-a cunoscut pe Federico Fellini, pe Vittorio De Sica, pe Franco Zeffirelli, pe Salvador Dali și a străbătut trasee fascinante, care l-au făcut să descopere o lume în care teatrul, în orice condiții, rămâne, vorba lui Shakespeare – „oglinda firii”. S-a stins din viață la începutul anului 2024 cu gândul la următoarea sa carte despre teatru.
„Se tot vorbește despre despădurirea munților. Nu știu dacă ai văzut câte un pom mare de tot, care începe să nu mai aibă nici un fel de pomi în jurul lui. Eu mă consider acel pom. Mi-au murit aproape toți prietenii, toți colaboratorii, toate rudele. Sunt acel pom singuratic. Uite așa ai putea să numești discuția: «Un interviu cu un pom singuratic».
Eu sunt o persoană egoistă, de altfel cred că regizorul este un egoist care iubește în jurul lui. Regizorul este un fel de colonel care își iubește soldații și care îi iubește și mai mult pe soldații care urcă, ucă și devin generali. Marile vedete. Mă simt foarte bine între marile vedete, nu cred că am creat eu niște vedete, ci am avut marele noroc să mă întâlnesc cu ei. Olga Tudorache a fost, de pildă, una dintre marile vedete, Eliza Petrăchescu, Bănică, Dinică și ar însemna să vorbesc despre foarte mulți. Ei m-au făcut pe mine și alții i-am făcut și eu pe ei importanți”, arăta regizorul Dinu Cernescu, într-un interviu realizat de Diana Mihailopol.
„Am căutat întotdeauna un lucru foarte, foarte important: textul. Pe ce text ne desfășurăm ostilitățile. Eu am avut marele avantaj să mă împrietenesc cu un foarte mare autor: William Shakespeare. Am făcut cinci spectacole pe textele lui Shakespeare și cu ocazia asta m-am întâlnit cu actori importanți, cu scenografi importanți, cu muzicieni importanți.
Am lucrat cu absolut oricine a vrut să lucreze cu mine. Nu s-a putut întodeauna, pentru că am avut colegi foarte buni și ei preferau să meargă la stânga sau la dreapta, cam ca un cal căruia îi pui hățurile pentru prima oară. Și cel mai bun cal, până te cunoaște și te acceptă - de pildă, cu Florin Piersic, de la prima întâlnire am zis că o să facem ceva de debut și el nu-și găsea textul, eu am căutat mai multe și, când i-am citit Peer Gynt, el a zis: «Da, asta e». Și s-a dus la doamna Sadova și Peer Gynt a fost debutul lui, debutul meu și debutul lui Poldi Bălănuță și al scenografului Camilo Osorovitz. Cu băiatul lui a fost mai greu, că era un armăsar mai năbădăios, Florin Piersic Jr. e o personalitate.
(...) N-am să uit, când am fost cu «Viziuni flamande» la Nancy, n-am știut că primul spectacol umrează să-l facem la Grand Theatre de Nancy, o sală enormă, publicul nu știa nimic despre Michel de Ghelderode, nici despre Ștetan Iordache, nici despre Radof, Cernescu, nimic. Și am simțit cum, încetul cu încetul, publicul devine al nostru, atent, și la sfârșit, o cortină mare, pe o scenă enormă, și s-a lăsat jos. Și Iordache a venit la mine: «Aplaudă sau nu?». «Mă, zic, nu știu, indiferent, sus cortina! Și sala urla, urla de plăcere.» Ăsta e teatrul”, povestea regizorul.
„Ce e teatrul clasic? Între teatrul modern, al zilelor noastre, și ... eu știu că există teatru bun și teatru prost. Eu am fost profesor la Institut (IATC, n.r.), am fost cel mai prost profesor, pentru că n-am știut să scap de studenții proști. Am avut marele noroc că am avut studentul meu; numai studentul meu n-a fost, Ducu Darie. După primele lecții, mi-am dat seama că eu n-am ce să fac cu el, mi-am dat seama că eu trebuie doar, ușor-ușor, să-i canalizez talentul, cultura ... asta, da. Pe Ducu l-am admirat foarte mult, l-am iubit foarte mult. Ne înțelegeam extraordinar, nici nu cred că am avut un alt prieten”, spunea Dinu Cernescu.
„Toate etapele vin, pleacă, sigur că mi-e foarte ușor, la 88 de ani ai mei, să știu că am trecut ... eu l-am văzut pe Carol al II-lea și îi știu obiceiurile. Treaba lui ce făcea în particular, a fost un mare constrctor și arhitect. Sunt multe monumente importante ale Bucureștiului făcute de Carol al II-lea. A fost și s-a dus. După aceea, au venit alții. Și au venit comuniștii luminați, pentru că am avut comuniști luminați, am avut marele noroc să-i cunosc pe Gogu Rădulescu, pe Ștefan Andrei, să îl cunosc fugitiv pe Gheorghiu-Dej prin fata lui (Lica Gheorghiu, n.r.), care a jucat într-un film scris de mine, dar nu regizat de mine, după aceea a venit altă categorie. Cum să spun? E un ciclu. O să se ducă, nu se poate. Sălile de teatru sunt pline, se vând cărți, lumea s-a reîntors către teatru, operă, muzică - e foarte bine asta”.
Referitor la producția preferată, Dinu Cernescu a mărturisit: „M-am gândit să spun că „Măsură pentru măsură”, dar ar fi nedrept să nu spun despre „Hamlet” sau să nu vorbesc despre Pericle. Vreau să scriu partea a doua a cărții ăsteia („Regizor”, n.r.) și cu asta se va încheia, cu această întrebare: Stau și mă uit pe cine să prefer - pe Dinică sau pe Iordache? Sau pe „Biban” (Dem Rădulescu. n.r.)? E un cântec franțuzesc, „între doi, inima mea - mon coeur balance” - nu pot să spun că am un actor preferat. Am un singur om de teatru pe care l-am iubit și care îmi lipsește: Ducu Darie. Eu exist și mâine nu mai exist, dar rămân spectacolele de televiziune pe care le-am filmat. Am marea bucurie că Televiziunea mi-a filmat mai multe spectacole, există undeva, peste nu știu cât timp cineva vrea să vadă ce a existat atunci.
Întrebat de reporter de ce îi este dor, Dinu Cernescu a răspuns: „De părinții mei. Foarte dor. Și aș prefera să am vârsta de 50 de ani, dați-mi 30 de ani înapoi”.
Dinu Cernescu (1935-2024), unul dintre cei mai cunoscuţi regizori ai teatrului românesc, autor al celebrului „Hamlet“ cu Ştefan Iordache, a murit duminică, 7 ianuarie, la vârsta de 88 de ani. A colaborat cu Teatrul Nottara din București pentru o perioadă de peste 50 de ani, timp în care a realizat montări de referință, precum „Hamlet”, de William Shakespeare, „Tigrul”, de Murray Schisgal, „Viziuni flamande”, de Michel de Ghelderode. Pe lângă activitatea din teatru, Dinu Cernescu a publicat în anul 2009 un volum de memorii intitulat „Regizor”.
Realizator: Diana Mihailopol
Imaginea: Cristian Stoica
Editor imagine: Alexandru Stănescu
