“A nu trăi în zadar înseamnă a şti să dai vieţii pământeşti aspectul unei captivităţi cereşti.” (Lucian Blaga)
Vineri, 8 mai
ÎN ZIUA ACEEA, VOI DANSA!
De 8 ani, prietena mea își crește singură fetița. Și tot de 8, azi, e ziua acestui copil cu mamă medic și un tată recăsătorit, care nu s-a grăbit prea mult să o întrebe cum o duce în vremuri de pandemie.
Cu aproape un deceniu în urmă, mariajul doctoriței mele cu un tânăr corporatist era considerat de succes și ne amintim încă de petrecerea lor de pomină, cu trei sute de invitați, pe malul unui lac. Un fast care nu a ajutat la nimic.
În scurt timp, după ce a aflat că soția lui e bolnavă, corporatistul prosper și-a reconsiderat opțiunea pentru fericire.
Copilul lor era mic și prietena mea îl purta în căruț, până la clinica unde făcea ședințele de radioterapie.
La grădiniță, de 8 Martie, când prichindeii au vorbit despre făpturile cele mai dragi din inimile lor, fiica prietenei mele a spus răspicat: “O iubesc mult pe mama mea, deși e neobișnuită. E cheală!”
Astăzi ne-am întâlnit pe Skype. Astăzi fetița știe să citească, face lecții online și îmi povestește ce frumos se îmbracă în fiecare zi învățătoarea, când se așază la computer. Cum a luat “foarte bine“ la engleză și cum va veni în curând să se joace cu pisicile de la mine de acasă . “Dar când voi veni, totuși, când?”
La fetiță și la prietena mea mă gândesc, ori de câte ori dezarmez. Cu gândul la ele, îmi ceruiesc urechile, precum Ulise ademenit de sirene, în fața oricărei predicții apocaliptice.
“Nimic nu va mai fi la fel” e o prezicere care mă enervează. Oricum, în viață ne schimbăm continuu, deci admit că e posibil ca noi toți să fi pierdut o bunăstare paradisiacă, de care poate că ne plictiseam, ori bănuiam că vine de la sine, fără s-o merităm. Dar dacă am învățat câte ceva din experiența pandemiei, vom crește altă bucurie, nădejde și motive noi să mergem cumva mai departe.
“Când China va deschide ochii, lumea se va cutremura.” Am găsit asta într-un eseu al lui Alain Peyrefitte, pe care l-am citit demult, iar cuvintele îi sunt atribuite lui Napoleon, care le-ar fi spus în exilul de pe insula Sfânta Elena, de îndată ce ar fi lăsat din mână volumul de impresii de călătorie ale lordului George Macartney, abia întors din Orientul Îndepărtat.
Poate că e așa și vom trăi sute de zile cu nostalgia naivității pe care am avut-o de a crede în veșnicia democrației și a libertății, în avantajele globalizării.
Cu puțin înainte de a împlini 90 de ani, Zygmunt Bauman a scris despre “epidemia globală a nostalgiei”, care va răscoli postmodernitatea și ne va face pe toți să jinduim după un trecut pe care nu l-am prețuit.
Dar dacă e așa, tocmai pentru că țara lui Xi Jinping s-a trezit, se va trezi și Europa și își va cere înapoi ce i s-a luat.
În ziua aceea, toate nedumeririle și anxietățile noastre se vor pierde și nostalgia ni se va vindeca. Oare? Voi fi atunci, cu adevărat înseninată.
În ziua aceea, voi dansa!
Pe curând, cu drag, DZB.
