„Jocul de-a istoria este cuceritor, copleşitor şi recompensant! Cu puterea minţii săpânesc „maşina timpului” şi mă pot transporta, cu uşurinţă, în orice an al Epocii moderne”, dr. Adrian Silvan Ionescu.

Ediția este disponibilă online pe TVR+.

Critic şi istoric de artă, profesor, cercetător, publicist şi curator de expoziţii, directorul Institutului de Istoria Artei ’’George Oprescu’’, Adrian Silvan Ionescu este un personaj atipic.

Pragmatic şi totuşi aparţinând parcă unei alte epoci. Parfumul istoriei l-a îmbătat şi l-a făcut să caute a o înţelege altfel decât ar face-o confraţii săi. Îl întâlnim deseori la vernisaje, lansări de carte, concerte, ocazii mai mult sau mai puţin protocolare, purtând ţinute care respectă întru totul statutul celor cu care se vede, evenimentul şi locul pe care-l frecventează. Este un „personaj„ pentru că, noi toţi, parcă ne-am schimbat.

„Nu pot spune că sunt adaptat vremurilor de astăzi. Eu trăiesc foarte mult, dacă nu chiar total, în vis!’’. Şi poate că tocmai de aceea, petrecându-şi atât de mult timp răscolind poveştile trecutului despre oameni, locuri şi genealogii ale familiilor aristocrate dar şi despre picanteriile mahalalelor are atâtea de povestit, de scris, de descoperit. Este şarmant, tobă de carte, un povestitor înnăscut, plin de har şi cu poftă nestăvilită de a provoca istoria epocilor trecute, repunând-o în drepturi, reînviind-o, simulând exerciţii militare, baluri şi petreceri la care ţinuta era obligatorie. El însuşi îşi arogă rolul de amfitrion gentil care conduce cu o mână de fier derularea fiecărui cadril sau conversaţii într-o regie bine pusă la punct, ca într-un film de epocă.

„Jocul de-a istoria este cuceritor, copleşitor şi recompensant! Cu puterea minţii săpânesc ’maşina timpului’ şi mă pot transporta, cu uşurinţă, în orice an al Epocii moderne, de la 1789, la 1916 – 1919. Sau, în civilie, care sunt eu dintre următorii ale căror straie le port: laird scoţian, cu tam-o’shanter sau glengarry pe cap, kilt şi tartan Mackenzie, au erzherzog tirolez cu haină verzulie cu nasturi din corn şi pălărie cu pampon din coadă de cerb, sau trapperul în haină de piele cu franjuri şi căciulă de raton, ori căpetenie inka învelită în poncho din lână de alpaca? Deci, cine sunt? All in one! Sunt toţi aceştia, în mine este o picătură din fiecare, în toţi mă recunosc şi la toţi mă adaptez la ţinută, alură şi comportament. Nu este aceasta o viaţă dusă într-un perpetuu carnaval? Poftiţi să o vizitaţi. Sau, să o citiţi. Căci între aceste coperţi se află rădăcinile şi sămânţa vieţii mele din vis!’’ (24 martie 2020, în lazaret - ’’Baluri în România modernă. 1790 – 1920’’)

Şi a găsit în Daniela Zeca Buzura partenerul cel mai potrivit care, l-a fel de iscoditoare ca de obicei, ştie cum să stârnească o discuţie incitantă, la o cafea de sâmbătă dimineaţă.

’’Pentru că era vorba despre baluri, ne-am pregătit să valsăm împreună printre câte un zâmbet, cuvinte şi idei – declară Daniela Zeca Buzura. Dar, frigul din cafenea ne-a deturnat: invitatul meu nici nu şi-a lăsat deoparte mantoul şi căciula, pe când eu am uitat de pantofii de dans’’.

„Sunt nostalgic după acea lume apusă, după acea lume exclusivistă, care ştia să îşi ţină şi să îşi arate/afirme statutul prin veşmânt. Modernitatea a pierdut stilul şi gustul rafinat. S-au pierdut demnitatea şi respectul de sine! Şi de ceilalţi…”, afirmă cu convingere invitatul din această dimineaţă prea friguroasă pentru o primăvară cam capricioasă.

Lansarea unei cărţi remarcabile semnată de Adrian Silvan Ionescu, ’’Baluri în România modernă. 1790 – 1920’’, apărută la Editura Vremea în 2020 în colecţia ’’AristoCărţi’’ şi dedicată cu dragoste filială mamei sale, Nicoletta, alintată Nyka, o pasionată dansatoare a fost punctul de plecare pentru întâlnirea din această dimineaţă de la Mic Dejun cu un Campion.

Debutul în cercetarea costumului l-a făcut în 1974 odată cu organizarea unei expoziţii cum nu se mai văzuse până atunci. Ca muzeograf la Muzeul Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) a avut ocazia de a pune în valoare o colecţie de piese vestimentare şi obiecte care nu mai fuseseră expuse. Astfel încât, alături de istoricul propriei familii şi plăcerea pe care o încercase încă de copil pentru serbări şi deghizări, această abordare ca cercetător i s-a potrivit ca o mănuşă. Începe să descopere în arhive fapte relatate în presa timpului. Aşa aduce la viaţă personaje şi o lume dispărute care l-au fascinat iremediabil şi care l-au determinat să scrie fără încetare.

Fotografiile pe care le colecţionează sau cele păstrate în albumele familiei, piese de vestimentaţie, mânuşi, jobenuri şi evantaie, lornioane şi costume de militari, smokinguri şi ghetre, carneţele de bal şi câte şi mai câte se înghesuie în locuinţa sa până la refuz. ’’Din copilărie am crescut cu poveşti despre baluri, acelea ale bunicilor, mai fastuoase, mai şic, şi acelea ale mamei şi tatei. Ale mamei, de la Craiova şi la Călimăneşti, vara, în perioada băilor, ale tatei, ca student la arhitectură, la Charlottenburg, între 1930 – 1936 şi apoi în Bucureşti, în puţinii ani dinantea războiului. Toate păreau desprinse din basme...’’

Adrian Silvan Ionescu este prizonierul propriei pasiuni, un drum al istoriei reconstituit din costum şi obiecte pe care le tezaurizează cu sfinţenie şi care definesc o lume bine rânduită. Ocazional încearcă s-o readucă în atenţie fie prin baluri, fie prin punerea în scenă a unor aplicaţii militare – foarte la modă peste tot în lume – fie prin cărţi, precum cea pe care o avem astăzi în platoul emisiunii, cea mai recent lansată şi care, cu siguranţă vă va încânta citind-o sau ascultându-l pe autorul ei, aici, de faţă.

„Îl cunosc pe Silvan de foarte mulţi ani şi întotdeauna mi s-a părut un personaj insolit. Foarte deschis, curios, mereu la curent cu tot ce se întâmplă în breaslă, prezent la întâlnirile şi expoziţiile colegilor. Ceea ce-l distinge de contemporanii săi este acea distincţie care se moşteneşte, cu siguraţă, o prestanţă ce impune pentru că urmează principii de viaţă în care crede, cuvântul dat şi respectul pentru celălalt. Această conştiinţă a onoarei, vine dintr-un cod de conduită pe care Silvan l-a cultivat toată viaţa sa în raport cu toţi cei cu care este prieten sau cu care colaborează. De aceea nu-şi permite niciodată să fie inacvat locului, momentului, contextului unde trebuie să fie prezent. Uneori se şi joacă, pentru că pasiunea sa este atât de mare, încât poate interpreta oricând un rol, care nu vine dintr-un scenariu, ci din el însuşi, în orice costum s-a îmbrăca’’, spune Ileana Ploscaru Panait, producătorul emisiunii.

Portret de artist: Theodor Aman (1831 - 1891) – pictor şi gravor, fondatorul şcolii româneşti de artă. El este cel care a impus, într-un fel, statutul pictorului în societatea din Principatele Române. Într-o perioadă în care viaţa artistică era destul de redusă, când primele şcoli de artă de abia începuseră să funcţioneze, când mulţi artişti români studiau în străinătate, Aman introduce ideea că artistul este un om de lume, cultivat, care poate juca un rol important în societate. Întors în ţară de la studiile pe care şi le-a perfecţionat la Paris, Theodor Aman aducea cu sine o nouă mentalitate: artistul şi atelierul său trebuiau deschise pentru public. Personaj şarmant, cu darul conversaţiei şi al relaţiilor de tot felul, Aman organizează curent în casa - atelier din Bucureşti, petreceri ce aveau darul de a strânge laolaltă, lumea din înalta societate şi pe iubitorii de artă. În acest context se înscrie şi ’’Serata’’ (pictată după 1878, ulei pe pânză), un tablou cu vădite influenţe impresioniste, în care forfota, murmurul şi muzica, poate frivole, se îmbină perfect cu interiorul sălii de bal, tapetate cu lucrările artistului, dintre care, unele pot fi văzute şi astăzi pe simezele Muzeului de Artă din Bucureşti.

Recomandarea de lectură a acestei ediţii este un roman publicat în Canada, tradus în româneşte şi apărut recent, în 2021, la Editura Vremea. ’’A doua şansă pentru Adam’’ semnat de Felicia Mihali, care împărtăşeşte povestea de viaţă a unui cuplu de români emigraţi pe continentul nord american. Obsesia trecutului, motivaţia dependenţei în cuplu, condiţionările interioare şi cele ale unei societăţi străine în care au trebuit să se integreze, apartenenţa la o comunitate de imigranţi, toate acestea definesc o carte plină de substanţă, ancorată într-o realitate complexă în care individul caută resurse de adaptare. ’’Un roman despre iubire şi iertare’’, publicat în Canada, iniţial în limba engleză, ’’reprezintă o contribuţie majoră la ceea ce poate fi considerată a treia singurătate, cea reprezentată de imigranţi’’ aprecia Caroline Jarry, în ’’Le Devoir’’ în 2016. Felicia Mihali, o scriitoare care a plecat din România, care activează din anul 2000 atât de departe de ţară şi al cărei parcurs literar este considerat de Raymond Desmarteau, RDI International (2018), drept ’’unul dintre cele mai interesante de pe planetă’’. Jurnalistă, romancieră, profesoară cu un master în istorie, ea a publicat până acum trei titluri scrise în limba română, nouă romane în franceză și două în engleză la edituri de prestigiu din Quebec. În prezent, Felicia Mihali scrie și traduce în trei limbi și conduce editura ’’Hashtag’’ din Montreal.

***

Program de difuzare:

TVR2: sâmbătă, 24 aprilie 2021, ora 10:00

Reluare TVR2: marţi, 27 aprilie 2020, ora 5:00

TVR3: duminică, 25 aprilie 2020, ora 7:55

TVRI: sâmbătă, 1 mai 2021, ora 7:00

TVR MOLDOVA: sâmbătă, 1 mai 2020, ora 7:00