“Dacă Dumnezeu nu s-ar fi odihnit duminica, ar fi avut timp să termine lumea”. Gabriel Garcia Marquez

Duminică, 26 aprilie

CAMERA OBSCURĂ

Scriu de treizeci de zile despre o realitate pe care nu o cunosc. Sau, mai degrabă, despre o irealitate neașteptată care a înghițit, așa cum o eclipsă înghite luna, tot ceea ce credeam că e stabilitate și deprindere.

Așa de pildă, una dintre pierderile mari pe care mi le-a adus carantina e anularea plimbărilor mele matinale de duminica.

Obișnuiam să ies devreme, ca și cum aș fi avut un cățel de plimbat, în împrejurimile din cartier-la vânătoare de sclipiri secrete ale vechilor case și străzi dintr-un București ruinat.

Această hoinăreală îmi lipsește, abia dacă mă mai aventurez doi-trei pași, cu o patalama în care nu am cum să scriu “plimbare”, până în Dionisie Lupu sau până la “Fântâna cu copii”, din Pitar Moș.

Dar azi mi-am creat o nostalgie nouă, de izolare, și îmi văd locurile iubite de sus, din camera obscură de sub pod.

Camera obscură e o cușetă magică de sub acoperiș, fostă odaie a servitorilor, arondată cu act apartamentului în care locuiesc (și care face parte dintr-un edificiu istoric, construit în 1938, într-un subtil și unic Art Deco, căruia, la consolidarea barbară a imobilului, i s-au îndepărtat feroneriile și minunatele hublouri de la ultimul etaj).

Însă mă mulțumesc cu ce a rămas, mi-am decorat anume această nacelă în care transpiri cum ai intrat, acum are climatizor, un fotoliu, rămas dintr-o garnitură de nuc a unui salonaș din alt veac și am burdușit acolo câteva sute de cărți care nu mai aveau niciun loc în încăperile de jos.

La început, volumele au fost ordonate, m-am bucurat un timp de mirosul suav al lemnului negeluit al polițelor, dar acum e totul bric à brac, o harababură de cutie a Pandorei, în care eu degeaba caut, de exemplu, “Eseuri de duminică” ale lui Constantin Noica. Un volumaș pe care filosoful l-a scris chiar ca într-un amuzament de după-amiază, dar pentru că nu îl găsesc, aproximez oarecum din memorie: “E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea decât ca pe o nouă înstrăinare a sa de lume. Duminica nu-i e lui nicidecum ziua regăsirii, ci a unei pierderi de alt fel, în lume. “

Noica a gândit aceste rânduri într-unul dintre ultimele momente de răgaz de dinaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial, eu mi le amintesc în plină pandemie. Dar, poate că măcar în acest chip mi-am salvat, cât de cât, ziua de duminică...

Pe mâine, cu drag, DZB.