“Vitalitatea muzicii nu depinde de numele autorului, ci de conținutul ei spiritual“. (Sergiu Celibidache)

Luni, 4 mai

VOCI

Totdeauna am crezut, în ce mă privește, că nu am prejudecăți ori superstiții, ci doar mitologii personale. După acestea din urmă m-am ghidat, uneori, ca după busole de mare precizie, iar vocea cuiva a rămas pentru mine prima dintre amprentele personalității.

Cândva, când eram foarte tânără și devenisem jurnalist de radio, fără ideea că voi părăsi cumva această mare iubire în favoarea televiziunii, m-am îndepărtat de un posibil interlocutor sau de altul, doar pentru că vocile lor nu mă convingeau.

Azi, după atâtea încercări, lecturi și experiențe, mai simplu spus - după atâta viață - gestul mi se pare de o trufie nemăsurată și mă gândesc la el cu regret.

Și cu toate astea, credința că suntem în primul rând voci, mi-a rămas, așa încât, configurația paradisului, pentru mine, e un cor. Dar nu un cantus planus, armonios, cu cele opt moduri gregoriene, ci o rumoare misterioasă, a glasurilor amestecate, rupte uneori sau ascunse, timbrate după voia și după destinul fiecăruia.

Căci da, cred că vocea e destin.

Un alt secret constă în faptul că, ori de câte ori am ajuns la Ateneul Român, unde, de ani buni sunt de-a casei, a fost deopotrivă pentru recitaluri ori concerte, dar și pentru marea voce a sălii, care irumpe în pauze, ca un gheizer captiv sub tăcerile muzicii.

În tăria acestei impresii personale mă întâlnesc cu mai mulți fiziologi care spun că vocea umană îmbătrânește, totuși, ultima, din tot ce e omenesc.

Demult, când am citit celebra piesă într-un act a lui Cocteau, intitulată chiar “La voix humaine” și am văzut-o apoi și într-o versiune românească memorabilă, cu Oana Pellea în rolul protagonistei, am știut că nu mă înșel și că spirite mari de dinaintea mea jonglaseră pe degete cu cifrul vocii omenești și doar cu el, precum cu o sublimă expresie, singura esențializată, a interiorității sufletești.

Așa că nu găsesc deloc întâmplător faptul că francezul Jean Cocteau nu creează în femeia din scenă un personaj, ci o “ elle” ca entitate feminină capabilă să facă doar atât: să elibereze și să redea “teatrul pur al timbrului vocal”.

Dacă aș fi întrebată ce voci mă urmăresc și de ce nuanțe și insinuări ale cuvintelor rostite nu mă despart, asta ar putea ține cât o carte.

Însă la una singură mă gândesc chiar când scriu, cu atât mai mult cu cât azi se împlinesc 65 de ani de când vocea aceea a amuțit, stingându-se singură, după ce se autoexilase, de scârba ororilor comunismului, într-un hotel din Paris.

O voce profundă, vibrantă și însingurată, vorbind în franceză, în 1951, cu doar patru ani înainte de moarte, despre Hector Berlioz.

E vocea lui George Enescu, pe care am auzit-o prima oară în fonoteca de aur a Radioului, și am plâns.

Pe mâine, cu drag, DZB.