Daniela Zeca Buzura vă invită să citiți cartea lui Paolo Giordano, “În vremea contaminării", apărută anul acesta în contextul pandemiei, carte care se publică în același timp în 26 de țări.
„Nu mi-e teamă că mă voi îmbolnăvi. Atunci de ce mi-e teamă? De tot ceea ce contaminarea ar putea schimba. Mi-e teamă ca nu cumva să descopăr că eşafodajul civilizaţiei pe care o ştiu e asemenea unui castel din cărţi de joc. Mi-e teamă că totul se va nărui, dar mi-e teamă şi de situaţia contrară: că spaima va trece degeaba, fără să lase în urmă vreo schimbare.” (Paolo Giordano, “În vremea contaminării", Ed. Polirom, 2020)
JOI, 23 aprilie
ADIO, NEPĂSARE A TINEREȚII!
Pe Paolo l-am cunoscut demult. Cred că era 2014. Nu direct, ci pe Skype și, ca și cum asta nu ar fi fost destul, la întâlnirea aia luau parte aproape două sute de figuri, femei și bărbați, mulți dintre ei stând în picioare și așteptând să pornescă spectacolul.
Era în librăria de la Cișmigiu și, (mă credeți, așa e?) în ce încurcătură te pui singur, dorind să aliezi cu tine un nativ digital, pe care nu l-ai văzut niciodată, dar l-ai citit din scoarță în scoarță, de unde se înțelege treaba că niște pagini scrise bine și pe care le citim laolaltă, ne împrietenesc și ne salvează.
În “Corpul uman”, povestea despre Gulistan, un avanpost militar NATO, din deșert. În Afganistan mai fusesem, dar nu fusesem la Torino, iar Paolo Giordano e torinez, ba chiar unul ieșit din tipare: în 2008, avea 26 de ani și era doar un tânăr fizician, care își definitiva doctoratul despre particule elementare.
E drept că despre același subiect, un francez publicase un roman de succes (Michel Houellebecq, “Particule elementare”, Ed. Polirom, 2012), dar italianul nu părea să aibă prea multe în comun cu ficțiunea.
Și cu toate astea, în acel an al doctoratului în fierbere, el, necunoscutul, a trimis unei edituri un manuscris. Și nu oricărei edituri, ci chiar prestigioasei Mondadori, care l-a publicat numaidecât și a cules, cu volumul lui de debut, “Singurătatea numerelor prime”, șapte premii în serie, din care două foarte importante: Strega și Campiello.
În prezent, Paolo Giordano e ecranizat și tradus, a vândut peste 4 milioane de volume în Europa, dar motivul pentru care îmi amintesc acum de interviul cu el, via Skype, e acela că tocmai i se publică, în 26 de țări simultan, cartea pe care eu deja am citit-o azi și pe care o veți căuta, probabil, mâine.
Asta fiindcă “În vremea contaminării“ (Ed. Polirom, 2020) pune, între coperte, urgent și la cald, tot ceea ce nu am apucat sau nu am îndrăznit să ne spunem despre pandemie și covid 19.
O lectură obligatorie, dacă vrem să conștientizăm ce am trăit și trăim și o mărturie dureroasă despre o Italie în care morților nu le mai ajungeau sicriele.
Mă veți întreba, firește: pot să mă încred, pentru chestiuni recente și atât de copleșitoare, într-un autor abia trecut de treizeci și șapte de ani?
Ei, bine, da. După ce a văzut conflicul din Afganistan și l-a trăit pe propria piele, ca reporter de război, după ce a scris despre singurătate și tulburările îndrăgostirii, despre iubire și abandon, descopăr că torinezul Giordano nu mai e copilul teribil abia descoperit și răsfățat de literatură, tipul blond și cu părul vâlvoi, cu care am conversat într-o librărie, ci o conștiință vie, care începe să spună ”Adio, nepăsare a tinereții!” și, vorba altcuiva celebru: “Bună ziua, Tristețe!”
Pe mâine, cu drag, DZB.
