“Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată.” Patriarhul Diodor, la Paștele anului 1998.

LUNI, 20 aprilie

OCHEANUL DE LUMINĂ

De când eram adolescentă, în tenebrele care păreau fără sfârșit ale lumii lui Ceaușescu, îmi doream să ajung la Ierusalim, gândind, probabil, după modelul prorocului David, că locul în care a fost răstignit nevinovatul Iisus marchează fără de tăgadă centrul lumii: “Mântuire ai făcut în mijlocul pământului...”(Psalm 73, 13).

Când, în cele din urmă, am ajuns - într-o zi în care ploua cu găleata și într-o îmbulzeală de pelerini în care nu mi-am putut regăsi nicio clipă de stat doar cu mine - am fost cumva dezamăgită și am spus asta unei fețe bisericești .

Atunci am primit două daruri: mărturia lui Diodor, patriarh al Ierusalimului între 1981 și 2000, și spovedania de suflet a monahului Mitrofan, întemnițat în închisoarea turcească din Ntigiampakir, în timpul genocidului armean, de unde a evadat și a mers cu pasul până la Ierusalim.

Ambii clerici, la distanță de mai bine de 70 de ani, au mărturisit aproape la fel despre revelația Luminii Sfinte.

În Vinerea Mare a lui 1926, pe atunci doar cu puțin trecut de 25 de ani, părintele Mitrofan era paznic al Sfântului Mormânt și, pus să curețe marea cupolă, a descoperit în podul ei o ascunzătoare în care abia de ar fi încăput un băiețel. Și-a propus să se furișeze și să rămână în acea hrubă peste noapte, ca să vadă cu ochii lui minunea.

“Ceasurile care au urmat au fost martirice, deoarece am în­ceput să fiu stăpânit de o frică nemaicunoscută. Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, scrie el, "pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de chibzuință. Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi. Vreme de 12 ceasuri am rămas nemişcat şi tăcut. Aveam cu mine numai puţină apă şi o lanternă, pe care am folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi am rămas singur în întuneric. După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost desferecată. Atunci am zărit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact atunci, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă, în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am deslușit deodată un şuierat uşor. Semăna cu o boare de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc...Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare, acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care i-a rămas nemişcată deasupra capului. Apoi l-am văzut ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri. În acea clipă, a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.” (Haralambie K. Skarlakidis,"Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos", traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254).

Cu totul luată prin surprindere, am început să cred această taină după un deceniu abia de la singura mea vizită la Ierusalim, privind la televizor și trăind misterul odată cu puținii preoți din catedrala pustie a Învierii. Așa cum îmi dorisem: în tăcere, concentrare și smerită.

Cu siguranță am să duc cu mine chipul înmărmurit și unic în uimire al diaconului armean care, printr-un ochean din zid, privea ca un copil pe geam la Patriahul Teofil și la lumânările sale. Dintr-odată se făcuse Lumină.

Pe mâine, cu drag, DZB.

Fotografie de Dan Constantin Mireanu