“Îmi pare rău dacă acum vă simțiți ca într-o carte horror, de Stephen King.” (S. King, într-un interviu pentru radio, 9 aprilie , 2020)

Vineri, 10 aprilie

O SUTĂ UNA DE ZILE

Poartă perle, la rochie neagră, prima oară am zărit-o, ca azi, într-o după-amiază călduroasă. Ducea un buchet de bujori.

Alteori, trece cu o singură floare și dispare pe străzile care se desfac din scuarul cu statuia lui Lahovari.
Am văzut-o și ieri, tot singură și la fel îmbrăcată, stând în urma celor câțiva bătrâni care așteaptau la o farmacie.

Doar că astăzi târăște o doză mare de apă îmbuteliată și e clar pentru oricine o vede că i-a pierit suflul. Cobor din mașină și o întâmpin. N-am privit-o niciodată de aproape. E o femeie de șaizeci sau poate de șaptezeci de ani, o apariție stranie, ca o lespede netedă șlefuită de apă și, cumva, de singurătate.

“Zic să punem asta în mașină, la mine în portbagaj și să mergem să mai luăm două-trei.“

Nu se miră că intervin, stăm departe una de cealaltă, cu pet-ul acela greu între noi și ne zâmbim pe sub măști.

“ Eu vă știu, zice”, dar, ca s-o deturnez de la ce vrea să spună, îi deschid portiera, pornim și mergem doi pași.

Cumpărăm împreună, iau și două pere mari, arătoase, fiindcă le ștersese cu ochii și pe una i-o ofer ei.

Ai crede că îi pare bine, o așază între pungi, pe urmă mă-ntreabă: “V-ați uitat la fețele oamenilor, sunt ca para asta de galbene, e sindromul primelor o sută de zile - l-am auzit pe un prozator spunând ieri.”

Dintr-odată ne înveselim, câte șanse sunt ca și eu, și o femeie străină să fi ascultat aceleași cuvinte ale lui Stephen King, ca după asta să ne întâlnim ?

Ieri au fost o sută de zile de la răspândirea, din Wuhan, a virusului SARS2. Iar azi, în plină epidemie, King, autorul de bestseller-uri horror apare ca vizionar cu cartea sa “The Stand” (Apocalipsa). Tot el vorbește acolo despre “febra cabinei”, reacție rea și claustrofobă, de la statul între pereți.

Mie nu-mi place King, dar nu o spun tare, fiindcă am ajuns pân’ la ușa străinei mele. În plus, cu sindromul ăsta, americanul chiar a nimerit-o : avem cu toții “febră de cabină”.

“Mâine și poimâine, în celelalte zile, e cineva care să vă ajute?”

“Nu-l am decât pe fiul meu, răspunde, dar el nu poate.”

Mă gândesc că băiatul ei e poate medic sau farmacist, ori vânzător la supermarket, așa că adaug, doar ca să mă găsesc în treabă: “Fiul vă e departe, ori poate lucrează...”

“Fiul meu e plecat. De treizeci de ani. A fost împușcat în Decembrie ‘89”.

Pe mâine, cu drag, DZB.