“Se poate muri de supărare? De disperare? De sentimentul zădărniciei?” PAUL GOMA
Joi, 26 martie
Titlul acesta incitant și superb nici măcar nu e al meu, ci al lui Paul Goma în 1968, când își făcea intrarea în literatura română cu o povestire publicată în revista “ Luceafărul “ și intitulată astfel. Iar azi , după mai bine de cincizeci de ani, mă întreb și vă întreb pe toți, știm cu adevărat ce se întâmplă când toba tace?
Căci după amuțirea autorului lui “Ostinato” suntem cam singuri, suntem pe cont propriu.
Percuționist perfect, el a bătut în tobă toată viața, făcând-o să răsune neîncetat, dar poți să bați în tobă pentru surzi? Cu siguranță, surdă am fost eu însămi când l-am întâlnit - prima și singura dată- la Paris, în martie 2013, la Salon du livre și nu am fost în stare să îl conving să înregistrăm ce ne spuneam , deși n-am vorbit mult, ci preț de o cafea și un biscuit (pe care în bistroul târgului de carte , ți-l puneau oricum, lângă paharul de carton) . Eu mă aflam acolo doar ca autor și nu ca jurnalist pentru televiziune, așadar, nu aveam decât reportofon, pe care Paul Goma nu l-a acceptat.
Era supărat, într-un amestec nemaintâlnit pentru mine de indignare și seninătate-n-am luat câte un loc la mesele așezate în interior, pe o mochetă verde, ci am stat pe jos, ca tinerii care citeau, sprijiniți de rucsacuri și l-am ascultat cum se mira: “ Cum se poate ca Nicolae Breban să fie aici, la standul României, dar eu, nu? Nu m-au chemat, nu mi-a dat nimeni niciun telefon sau un email, ceva...”
Nu știam ce să spun , eu îi descoperisem cărțile abia în 1986, citindu-le în franceză, pe ascuns și fiind atât de mândră și încrezătoare că un român ca el fusese tipărit la Gallimard, dar și în Germania, în Spania-iar acum Paul Goma stătea în fața mea. Matei Vișniec ne prezentase și ne lăsase să schimbăm o vorbă, iar marele romancier și disident arăta calm, la București mă învățaseră pe toate vocile că e vehement și mofluz, stătea cu spatele lipit de un parapet de rigips (ce reflex de refugiat hăituit, mi-am zis atunci) și privea înainte prin ochelarii lui groși, inspira forță, convingere, cu barba sa complet albă, răsfirată cumva peste gulerul de lână, rulat, iar peste puloverul acela purta un altul, ca mantia unui prelat, cu niște nasturi uimitori, de lemn.
Pentru că era tot timpul în profil, nu îmi puteam lua ochii de la nasturii aceia neobișnuiți, dar potriviți cu el, vocea- îmi amintesc exact- era a unui suflet învățat să fie singur și care se-ntărise prin singurătate- împlinea 77 de ani, dar îi puteai acorda toate vârstele, iar la sfârșit m-a întrebat, fără nicio legatură cu ce vorbisem:
“ Ești nora lui Buzura, nu-i așa? “
“ Da, i-am răspuns atunci, de paisprezece ani.”
“ Greu să respire câte doi prozatori în aceeași familie, dar, dacă ați rezistat 14 ani, o să mai rezistați”.
Cu drag, pe mâine, DZB.
Citiți toate paginile din Jurnalul de carantină pe pagina de Facebook a emisiunii "Mic dejun cu un campion"!