’’Când încep o pânză nu ştiu ce va deveni. Şi eu sunt curios să văd ce iese. Asta mă atrage în primul rând’’ – Mihai Sârbulescu.
Amfitrion: Ileana Ploscaru Panait – artist vizual şi realizator TV
Invitat: Mihai Sârbulescu – pictor şi desenator, profesor şi scriitor, membru fondator al Grupului ’’Prolog’’, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
La doi paşi de Piaţa Mihail Kogălniceanu, sus, în mansarda unui bloc de prin anii ’50 se găsesc câteva ateliere ale Uniunii Artiştilor Plastici. Într-unul dintre ele, cu o deschidere frumoasă spre acoperişurile ritmate ale cartierului din jur, aveam întâlnire cu un prieten drag.
Ne aştepta cu răbdare ’’să-l invadăm’’ făcându-şi griji pentru confortul echipei. De cum am păşit pragul atelierului ne-am lăsat purtaţi de bucuria de a vedea atâtea tablouri expuse pe pereţi ca într-o adevărată sală de expoziţii şi de faptul că l-am surprins la lucru asupra unei pânze neterminate care semăna cumva cu ceea ce vedeam dintr-o privire peste pervazul înalt al ferestrei.
Ileana Ploscaru Panait: Atelierul tău este plin de lucrări. Eşti un autor prolific, pictor, scriitor, publicist, profesor. Unii ar spune că te risipeşti. Cum comentezi?
Mihai Sârbulescu: Eu nu cred că mă risipesc. Doar că am simţit dintotdeauna nevoia – nu mi-a impus-o nimeni, de a mă exprima prin intermediul mai multor limbaje.
Ileana Ploscaru Panait: Şi pictura este în rolul principal.
Mihai Sârbulescu: Absolut. Dar, şi pictura are o foarte importantă componentă narativă. E o problemă de temperament. Am mers pe mai multe drumuri în acelaşi timp.
Pictorul și desenatorul Mihai Sârbulescu face parte din ceea ce s-a numit în istoriografia recentă, generaţia optzecistă care s-a manifestat cu excelenţă în vremuri nu tocmai prielnice, dar care a impus în cultura română nume importante de artişti. A fost fascinat de culori și forme încă din copilărie așa că nu este de mirare că s-a îndreptat spre această profesie. Însă, pe lângă artă, a participat și la cursurile de ebraică și de interpretare a textelor biblice la Facultatea de Filologie a Universității din București ținute de poetul Ioan Alexandru. Iar aceste influențe se văd cu prisosință și în tablourile sale, în acea expresie aparent simplă, învăluită în lumină şi strălucire.
A câştigat în 1991 bursa de studii de la Horn/Austria şi în 1995 pe cea a Ludwig Forum, Aachen/Germania. A terminat pictura, la clasa lui Marius Cilievici, iar printre mentorii săi s-au numărat Virgil Neagu și Liviu Lăzărescu. Mihai Sârbulescu se afla deja pe o direcţie de cercetare recognoscibilă în câteva mari expoziţii de artă românească: ’’Orient – Occident’’, ’’Spaţiul sacru’’, ’’Bizanţ după Bizanţ’’, ’’Filocalia’’ iniţiate de personalităţi precum Alexandra Titu şi Sorin Dumitrescu ce sondau în primul rând spiritualitatea ortodoxă. O direcţie spre care se îndreaptă şi acum.
Pictează cu consecvență, expune, este și profesor, scrie cărți despre pictură, despre învățământul artistic românesc. Consemnează în scrierile sale - rezultate din dialogurile cu colegii săi, pictori, sculptori, graficieni - mărturisiri prețioase despre perioada uceniciei, despre crezul lor creator, despre evenimente ce altfel ar rămâne necunoscute, creionând, ca de la artist, la artist, o istorie a plasticii românești contemporane. Iată câteva volume: ’’Despre Ucenicie’’, Editura Anastasia, 2002, 2015, o preţioasă carte de interviuri; ’’Jurnal ’’ (2004); ’’Dosar Prolog’’ (2011) şi ’’Extemporal’’ (2023), ultimele trei apărute la Editura Ileana.
Ileana Ploscaru Panait: Dincolo de travaliul artistic ai nevoie şi de împărtăşire. Te-au îmbogăţit mărturiile tuturor prietenilor şi colegilor împreună cu care ai făcut posibile atâtea cărţi?
Mihai Sârbulescu: Fără dialog nu ar exista nimic pe lume. Pictura, ca şi muzica sau literatura are un grad important de oralitate. Pictorilor să ştii că le place foarte mult să trăncănească. Şi atunci când se întâlnesc vorbesc tot despre pictură. Asta întregeşte tabloul vieţii fiecărui om, darămite a unui artist.
Ileana Ploscaru Panait: Lucrezi mult în plein-air. Natura este pentru tine o sursă inepuizabilă. Şi nu doar ca semn plastic, ci şi ca sens spiritual. Te-aş întreba dacă aduci în atelier motivele pe care le descoperi. Faci schiţe, eboşe pe care le desăvârşeşti mai târziu?
Mihai Sârbulescu: Nu. Lucrez direct. E alt tip de expresie. Punând o pauză în receptarea directă rişti să te pierzi pe tine pentru că nu mai poţi fi acelaşi şi mâine, şi poimâine. Te depărtezi de emoţia cu care te-a vrăjit un anume moment. Nu te poţi întoarce.
Ileana Ploscaru Panait: Nu te simţi pierdut când te uiţi împrejur? Cum selectezi ceea ce vrei să pictezi?
Mihai Sârbulescu: Când ieşi în peisaj te confrunţi cu mai multe imagini suprapuse. Şi anume, cum a fost abordată tema de artiştii din diferite epoci. Sunt multe feluri în care a fost reprezentată natura. Într-un fel, în Renaştere. Altfel, în perioada romantică sau impresionistă, până în contemporaneitate.
Ileana Ploscaru Panait: Şi atunci, cum faci?
Mihai Sârbulescu: Alegi. Pentru că tema, motivul real se împleteşte cu tot ce au făcut pictorii dinaintea ta. Trebuie să ştii ce vrei să alegi. Asta aduce expresivitate şi caracter personal. Nu poţi să te raportezi la tot ce vezi.
Mihai Sârbulescu participă cu fidelitate încă de la înființare la expoziţiile şi taberele Grupului ’’Prolog’’, cel mai longeviv și singular din plastica românească actuală. S-a vorbit mult şi divers despre această grupare artistică, s-au dat interviuri, s-au consemnat atâtea confesiuni, s-au scris cărţi şi parcă tot ar mai fi ceva de spus. Şi, poate că dacă s-ar strânge laolaltă toate amintirile, conversaţiile la ceas de seară sau printre merii din livada înflorită ar rezulta un volum impresionant, demn de Cartea recordurilor.
Ileana Ploscaru Panait: Îţi aminteşti împrejurările primei întâlniri cu membrii grupului ’’Prolog’’?
Mihai Sârbulescu: Eram foarte tânăr. Cred că eram cel mai tânăr din grup. Era prin 1984. Nu ştiam ce se va întâmpla. Ne unea pasiunea pentru artă şi dragostea de prieteni. Nu aveam niciun aşa zis ’program’.
Ileana Ploscaru Panait: Acesta să fi fost miracolul care v-a ţinut alături până astăzi?
Mihai Sârbulescu: Cred că este un aspect plauzibil. Arta atrage. Nu ştiam cum vom evolua. Aşa cum nu ştiu nici acum.
Ileana Ploscaru Panait: Când aţi expus prima dată împreună?
Mihai Sârbulescu: În Ajunul Crăciunului, în 1985. Expoziţia se numea ’’Floare de măr’’.
Ileana Ploscaru Panait: Lucraseşi în acel spirit şi până atunci?
Mihai Sârbulescu: Lecţia şcolii în care mă formasem era una abstractă. La liceu cu Ştefan Sevastre. Apoi, la facultate cu Marius Cilievici. Când l-am cunoscut pe Paul Gherasim şi am mers în prima mea tabără la Tescani, am descoperit natura şi, de atunci, nu m-am mai despărţit de ea. Pictura înseamnă mai multe drumuri, unul este cel abstract, peisajul – mimesis – este altul.
Ileana Ploscaru Panait: Care a fost reacţia?
Mihai Sârbulescu: Oricum, să vii în contextul acela ’avangardist’ cu o floricică de măr a fost şocant pentru breaslă.
Ileana Ploscaru Panait: Nu era în tendinţe.
Mihai Sârbulescu: Se lucra cu semne, cu x-uri date cu praf de aur. Sigur că noi păream de pe altă planetă.
Ileana Ploscaru Panait: Să-i numim pe componenţii grupului. Sunt artişti importanţi.
Mihai Sârbulescu: Paul Gherasim, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Christian Paraschiv, Horea Paştina, Horia Bernea.
Ileana Ploscaru Panait: Ai fost profesor–invitat la Aachen, în Germania. Ai expus. Cum era receptată experienţa voastră acolo?
Mihai Sârbulescu: Ca şi aici. La fel şi la Paris şi prin alte părţi. Ca un mare semn de întrebare. O curiozitate.
Lui Mihai Sârbulescu îi este frică de clasicizare. Nu se înscrie în trenduri la modă. Nu este interesat de experimente facile. Lucrează în cicluri mari de lucrări cu o varietate de subiecte ce demonstrează multă sensibilitate și nevoia de introspecție, echilibru și armonie. Nu-și ascunde dragostea pentru peisaj dar la fel de emoționante sunt și seriile de biserici, ’’Clopote’’ și ’’Vase’’ ritualice – ’’un imaginar ideal’’, cum îl aprecia un prieten din Grupul Prolog. Clopotele sunt pictate aproape monocrom unele în alb, altele în negru colorat cu o pastă groasă, în straturi suprapuse, ca de smalț. Acestei monocromii i se contrapune fastul viu al culorilor, al tablourilor pictate în mijlocul naturii, florile, peisajele, căpiţele, şurile, casele, portretele apoi studiile în creion şi tuş – este un excelent desenator -, un fin observator al detaliului, al acelei tuşe ce poate exalta emoţia sau schimba direcţia privirii.
Ileana Ploscaru Panait: Seria asta atât de numeroasă de ’’Portrete’’ sau ’’Autoportrete’’ este dialogul tău cu un alter ego? Ai orgoliul propriei reprezentări?
Mihai Sârbulescu: Sper că nu. Pentru mine sunt exerciţii pur tehnice. Nu mă interesează deloc asemănarea, dacă la asta te referi. Este ca o descărcare nervoasă. Un automatism al gestului pur. Lucrez pe diverse feluri de hârtie negrunduită. Mă interesează transparenţele, depunerile de culoare, ductul liniei. Lucrez repede. În cuţit. Vreau să surprind o ’stare’.
Ileana Ploscaru Panait: Cum ai ajuns la ’’Clopote’’ şi ’’Vase’’, de la peisaje şi flori?
Mihai Sârbulescu: Gândirea abstractă este mută. Nu mi se mai părea suficient şi atunci am ales nişte forme care erau tot un ’mimesis’ dar de altă factură, cu un conţinut ’cuvântător’ al imaginii descriptive.
Ileana Ploscaru Panait: Ce loc ocupă desenul în pictura ta? Nu am spus întâmplător, pictura ta.
Mihai Sârbulescu: O primă punere în pagină prin care îmi clarific compoziţia. Desenul nu se poate despărţi de culoare. Este un duet.
Credincios valorilor creştine, Mihai Sârbulescu are convingerea că artistul este un receptacol al unei puteri de dincolo de fire. Că de fapt, tot ce ne înconjoară are un rost şi că pictorul nu trebuie să-şi risipească harul ce i s-a dat şi să se supună misiunii sale. Iar Mihai Sârbulescu, prin strădania sa continuă demonstrează cu asupra de măsură că lucrul lui Dumnezeu asupră-i dă roade bune ce se văd în opera dar, mai ales, în trăirile sale în faţa unei pânze neîncepute sau la un pahar de vorbă alături de prietenii de-o viaţă.
Un vechi amic, îndrăgostit de picturile la care trudeşte necontenit, colecționarul Vasile Petrovici îşi punea o întrebare la care subscriem şi noi: ’’De ce ar picta un artist același subiect de mai multe ori? Unul dintre răspunsuri ar putea fi: pentru a încerca o altă gamă cromatică în noul tablou. Un alt posibil răspuns ar fi că artistul dorește să facă mai multe studii pe acel subiect. Poate că acesta e motorul care îl îndeamnă să picteze, și iar să picteze’’.
Ileana Ploscaru Panait: Criticul de artă Pavel Şuşară spunea despre tine că eşti un ’’ucenic neascultător’’. Eşti?
Mihai Sârbulescu: Prin definiţie, un ucenic este neascultător. Altfel cum ar putea merge pe drumul lui! Da, am fost şi sunt un ucenic neascultător.
Ileana Ploscaru Panait - realizator şi producător
Foto și text credit: Ileana Ploscaru Panait /TVR