Invitatul Danielei Zeca Buzura la „Mic dejun cu un campion”, în ediţia de sâmbătă, 11 decembrie, de la ora 10:00, a fost academicianul Nicolae Noica – inginer constructor, profesor universitar.

„Nicolae Noica este un voitor de bine”, spunea frumos într-o prefaţă Andrei Pleşu. Sau, ca să cităm un jurnalist ca Petre Mihai Băcanu, „Nicolae Noica este pragmatic, exigent şi credincios. În viaţa sa, a dat mai mult decât a cerut’’.

Modest dar, şi un profesionist cu asupra de măsură, academicianul Nicolae Noica, actualul director al Bibliotecii Academiei Române şi-a luat rolul în serios, depăşind statutul de loc călduţ al unei poziţii privilegiate - cum este percepută de regulă o astfel de demnitate publică - şi a deschis larg uşile acestei instituţii de prestigiu. ’’B.A.R. e pentru mine o doua casă’’ mărturiseşte invitatul nostru la "Mic Dejun". Şi nu ne îndoim de bunele sale intenţii şi de realizările care-şi arată deja roadele. O bucurie a întâlnirii cu folos într-un moment atât de umbrit de lupte partizane. O interfaţă a unei instituţii - fanion a societăţii româneşti, într-o contemporaneitate mereu grăbită şi, de multe ori, nerecunoscătore.

De când a ocupat acest post important pe la conducerea căruia s-au perindat şi alţi iluştri înaintaşi, Nicolae Noioca, cu simţ pragmatic, ca un bun gospodar dar şi ca un om cu conştiinţa unei misiuni de îndeplinit, a realizat multe: pază şi protecţie profesionistă din partea statului pentru un tezaur inestimabil al patrimoniului cultural românesc, cercetarea şi punerea în valoare a arhivelor şi, nu mai puţin, descoperirea unor artefacte noi ce nu mai fuseseră cercetate până atunci, un amplu program de digitalizare, editarea revistei ’’Tezaur’’ ce informează la zi despre activitatea instituţiei şi încă multe alte proiecte ce sunt în derulare şi despre care am primit invitaţia de a le vedea chiar cu ochii noştri, la sediul bibliotecii.

"Dacă am avea niște modele pe care să le urmăm am face niște lucruri deosebite” spune academicianul Nicolae Noica. Un motto ce avea să-l ghideze întreaga viaţă. Şi vorbim aici despre un specialist cu zeci de ani de experienţă, un om de ştiinţă şi de cultură cu o activitate prodigioasă şi care are darul deosebit al povestitorului. Adică, tot ce împărtăşeşte din experienţa sa de viaţă capătă sens şi este o informaţie ce are întotdeauna şi o parte, nu nepărat amuzantă cât pozitivă şi obtimistă.

S-a născut într-un neam ilustru, de oameni puşi pe treabă care, prin tot ce au lăsat în urma lor au intrat în istorie. Tatăl, medic de profesie şi director al Spitalului din Roșiorii de Vede, o unitate de prestigiu în perioada interbelică, asaltat de pacienţi, era vestit pentru faptul că nu primea nicio ‘atenţie’ de la cei pe care-i îngrijea şi îi trimitea, glumind, să joace la loterie şi dacă au norocul să câştige, să doneze banii către spital. Un alt membru ilustru al familiei este filozoful Constantin Noica care îi era unchi. Iar exemplele nu se opresc aici. De altfel, istoria familiei a fost chiar subiectul unui volum apărut în 2009, ce s-a numit, simplu, ’’Neamul Noica’’. Aşadar, tânărul Nicolae Noica s-a născut, a crescut şi s-a format într-o familie cu multe exemple de excelenţă profesională şi o probitate umană ce a rămas în memoria multora dintre cei care i-au cunoscut.

Domnul academician, atunci când se aduce vorba despre aceste fapte este de o modestie desăvârşită, punctând ici şi colo, câteva detalii care ne pun pe gânduri asupra felului în care se formau şi trăiau înaintaşii noştri care au pus bazele României moderne. Este pentru domnia sa pe de-o parte un fapt de la sine înţeles – pentru că aşa era croită lumea – şi pe de altă parte, bineînţeles este o satisfacţie a vieţii întregi şi a împlinirii destinului său.

Dar, trebuie să facem – dacă se poate aşa ceva - o scurtă istorie a celor 78 de ani de viaţă: primele cicluri de învăţământ le urmează la Roşiorii de Vede, continuate cu Școala Tehnică Sanitară, specialitatea Aparatură Röntgen. Din 1964 este student la Facultatea de Construcții Civile, Industriale și Agricole a Institutului de Construcții din București. Aproape un deceniu (până în 1978) activează ca inginer proiectant la Institutul de Proiectări pentru Construcții de Mașini, apoi ca inginer la Trustul de Antrepriză Construcții - Montaj și Reparații în Industria Chimică (până în 1988) şi, următorii zece ani, (până în 1990) ca inginer - inspector de specialitate la Institutul Central de Cercetare și Proiectare Construcții.

Pe lângă activitatea de inginer este cooptat în activitatea didactică unde profesează din 1972, până în 1990 la Facultatea de Construcții Civile și Industriale - Catedra de Statistica Construcțiilor. Din 1983 este membru al Comitetului Român de Istoria Științei din cadrul Academiei Române, unde, în 1991 este numit în calitate de vicepreşedinte. După Revoluţie continuă să activeze ca inginer - inspector de stat, șeful Inspecției pentru Calitatea Construcțiilor pe Teren şi membru al Comisiei Naționale a Monumentelor membru al Asociației Generale a Inginerilor Români (1990 - 1994), ministru al lucrărilor publice și amenajării teritoriului – MLPAT (din decembrie 1996 – până în decembrie 1999), membru în Consiliul Director al Fundației ’’Academia Civică’’, iar din 1995 până în prezent este consilier la Departamentul de Dezvoltare al Societății ’’România Liberă’’:

"Nu tineretul este de vină pentru că nu ştie, ci noi, ăştia mai vârstnici care ştim şi care trebuie să le spunem şi să le arătăm’’ – spune academicianul Nicolae Noica.

Şi, pentru ca aceste lucruri să nu se piardă, a scris, a consemnat, a cercetat şi a publicat nu doar o mulţime de lucrări la sesiunile organizate de CRIFST - Academia Română, peste 70 de articole de specialitate în diverse reviste din domeniu ci, nu mai puţin de 18 cărţi, ce îi poartă semnătura.

Titlurile spun totul despre succesele obținute de Nicolae Noica în ipostaza de cercetător prin arhive, prin biblioteci, al felului în care au fost gândite și apoi realizate construcțiile monumentale din trecutul românesc.

Se cuvine să enumerăm câteva dintre ele, pe care vă invităm să le căutaţi şi să le parcurgeţi pentru că Nicolae Noica nu scrie doar ca un cercetător ci ca un om cu real talent de scriitor. Iată-le: ’’Tradiții românești în construcțiile de lucrări publice’’, 1997; ’’Reforma și lucrările publice în România ultimilor ani 1997 - 2000’’ şi ’’Procedura de obținere a unui credit ipotecar în vederea construirii unei locuințe prin ANL’’, 2000 (să nu uităm că Nicolae Noica a fost iniţiatorul acestui program în perioada cât a fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului); ’’Între istorie și actualitate. Politici de locuire în România’’ şi ’’Emil Prager - un model’’, 2003; ’’Liviu Ciulley: un reper’’, 2008. O serie de volume prezintă istoria unor obiective de arhitectură şi patrimoniu: ’’Banca Națională a României și personalități din istoria construcțiilor’’, 2006; ’’Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare și medalii comemorative’’ şi ’’Palatul Patriarhiei. Personalități și semnificații din istoria construcțiilor sale’’, 2008; ’’Palatul Regal. Muzeul Național de Artă al României’’, 2009; ’’Școala Națională de Poduri și Șosele: 125 de ani’’, 2010; ’’Catedrala Mântuirii Neamului: istoria unui ideal’’, 2011; ’’Ministerul Lucrărilor Publice: 150 de ani’’, 2012; ’’Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și personalități din vremea construcțiilor’’, 2014; ’’Domeniul Coroanei, instituția model a lui Carol I după 30 de ani’’, (colaborare cu Petrescu Ștefan), 2014; ’’Lucrări publice în vremea Regelui Ferdinand’’ şi ’’Palatul Universității din București și personalități din lumea constructorilor’’ în 2015; ’’Ateneul Român și constructorii săi’’, 2016.

Dintre cărţile, plachetele, publicaţiile pe care le-a adus cu sine, un volum impozant atrage atenţia: ’’Nicolae Şt. Noica la 70 de ani’’ apărut sub egida Centrului European de Studii Covasna/Harghita la Editura Eurocarpatica în 2014, în Seria Profesioniştii noştri (vol. 14). O carte epuizată imediat cu siguranţă nu doar din respect pentru statura intelectuală a protagonistului, ci şi pentru un conţinut cu o valoare documentară deosebită. Pentru că, dincolo de amintirile şi familia sa notorie, conţine mărturii despre istoria, şcoala românească de inginerie de construcţii, despre mari nume ale culturii noastre, despre întâmplări ce, prin detaliile lor au influenţat, neoficial, decizii majore. Adică, dincolo de vitrină, viaţa pulsează în fiecare rând pe care Nicolae Noica l-a scris cu îngrijire şi responsabilitate pentru conformitatea faptelor.

Sigur că o viaţă atât de plină şi o activitate atât de îndelungată şi de fructuoasă nu putea fi ocolită nici de greutăţi, pe care Nicolae Noica a ştiut cum să le treacă cu graţie sau cu semne mai puţin vizibile pentru cei dimprejur. Cu siguranţă vârsta şi experinţa de viaţă i-au dat certitudinea înţelepciunii, a unei detaşări implicate, o forţă motivată în fiecare zi de îndemnul că trebuie să facem bine, temeinic, important pentru comunitatea şi istoria poporului român.

Aceste convingeri şi fapte nu au rămas neremarcate. O mulţime de distincţii onorante certifică calităţile umane şi profesionale ale profesorului, academicianului, inginerului Nicolae Noica: Ordinul Coroana României în Grad de Ofițer; Medalia ’’Regele Mihai I’’, pentru Loialitate; Diploma ’’Meritul Academic’’ - oferită de Academia Română; Medalia Sfântul Constantin și Elena - oferită de Patriarhia Română; Diploma de Merit - oferită de Academia Civică la împlinirea a 20 de ani de la înființarea Memorialului Sighet; Premiul ’’Ionel Brătianu’’- oferită de PNL la 24 mai 2018 şi un număr însemnat de diplome primite din partea autorităţilor locale ce au beneficiat de consilierea sa pentru programele MLPAT.

Aşa cum era de aşteptat, timpul petrecut împreună s-a dovedit a fi mult prea scurt. Alături de Domnia sa am putea face un serial în multe episoade despre arhitectura şi construcţiile României interbelice sau despre cele din perioada comunistă – un timp istoric în care s-au edificat multe obiective importante cu soluţii tehnice în premieră, şcoala românească de construcţii fiind cotată ca una dintre cele mai performante în acea secvenţă de timp. Amintirile sale sunt nepreţuite, ca şi erudiţia sa.

Sperăm că această primă întâlnire să se poată repeta cât mai curând sau că, în măsura în care timpul şi evenimentele ne permit, să punem la cale noi proiecte. Prezenţa sa ne-a adus aminte de o generaţie a excelenţei ai cărei reprezentanţi i-am avut în platou de-a lungul celor 14 sezoane. O companie galantă şi exclusivistă care i-a numărat – printre mulţi alţi merituoşi - pe Neagu Djuvara, Ion Vianu, David Esrig, Constantin Dulcan, Leon Dănăilă, Aurel Romilă ce nădăjduim că ne-au devenit prieteni. Nouă şi Dumneavoastră.

Şi pentru că domnul academician Nicolae Noica este un mare iubitor de artă, astăzi am dorit să readucem în memoria telespectatorilor noştri un nume important din plastica românească.

Portret de artist: GEORGETA NĂPĂRUŞ (1930 - 1997) – pictor şi grafician, premiată în mai multe rânduri de Uniunea Artiştilor Pladtici, cât şi de alte importante simpozioane de arte plastice, dispărută dintre noi în 1997 dar, de a cărei expoziţii retrospective oranizată de Muzeul Literaturii Române în anul 2000, încă ne mai aducem aminte.

Privind lucrările Georgetei Năpăruş orice vizitator este, fără îndoială, impresionat de bogatele filiaţii ce se pot descifra în opera acestei artiste. Cele bizantine prin strălucirea fastuoasă a suprafeţei pictate, cele renascentiste prin bogăţia detaliilor narative şi complexitatea compoziţiilor şi cele contemporane prin topirea tuturor acestor influenţe culturale într-o formulă extrem de personală şi novatoare. Arta ei se află la confluenţa dintre realitate şi vis, dintre mit şi fantasticul propriei imaginaţii relevând o lume a metaforică şi ludică.

Criticul şi istoricul de artă Radu Bogdan, cel care a scris una dintre cele mai cuprinzătoare monografii dedicate pictoriţei consemna: ’’Georgeta Năpăruș a pus în slujba picturii sale o inteligență ironic - iscoditoare, dublată de sensibilitate, umor, poezie și luciditate și, nu in ultimă instanță, de o adâncă probitate şi talent… Ea este un duh al locului, şi se confundă în permanență cu el. O face într-un mod atât de convingător - ciudat, cu o stranietate atât de realistă, și cu o fantezie atât de zglobie și de bogată, încât îi transcende locului hotarele, metamorfozându-l și universalizându-l. Ceea ce explică succesul ei crescând, nu numai la noi, ci și aiurea”.

Lucrările Getei Năpăruş, de un colorit strălucitor, paradoxal chiar şi în desenele în cărbune şi tuş alb-negru, ies în evidenţă printr-o uluitoare diversitate: de la tenta de acuarelă diafană şi transparentă, la depunerile grele de materie cu străluciri explozive, ale culorii ce se detaşează volumetric de pe suprafaţa bidimensională a pânzei, de la tehnicile mixte – savant îmbinate, colaje, şabloane, laviu, tuş, cărbune - la ţeserea tapiseriilor aflate la graniţa dintre medieval şi contemporan.

Totul, într-un limbaj plastic ce denotă nu doar un program artistic riguros construit, ci şi o ’’expresie a unei stări de conștiință care exaltă ideea de frumusețe şi de bucurie a vieții, de o profundă semnificație morală şi de o înaltă spiritualitate.

Recomandarea de lectură: ’’Atelier de creaţie’’ - Nichita Stănescu – o ediţie facsimilată a manuscrisului românesc 6011, coordinator Gabriela Dumitrescu, cuvânt înainte acad. Eugen Simion, editura Stefadina, Bucureşti, 2020

Reproducem aici consideraţiile din Cuvântul-Înainte – o preafrumoasă introducere – notate de acad. Eugen Simion, unul dintre cei mai serioşi istoriografi ai literaturii române contemporane: ’’Cu aproximativ două decenii în urmă Adam Puslojić, membru de onoare al Academiei Române, a donat acestui înalt for de cultură ’manuscrisele sârbeşti’ … ale poetului Nicita Stănescu. (…) Dosarul voluminous pe care mi l-a înmânat şi pe care au l-am dăruit numaidecât Bibliotecii Academiei Române – unde îşi avea locul – cuprinde versurile ocazionale scrise de Nichita Stănescu – în majoritate la Belgrad, în timpul unei vizite (cam prin 1976), apoi desenele, dedicaţiile, respirările sale scurte şi strălucitoare. Versurile sunt întotdeuna semnate de el, poetul preaiubit în Serbia, dar nu întotdeuna scrise de mâna lui. Cum am notat şi altădată, în ultimele decenii de viaţă, Nichita Stănescu luase obiceiul să-şi dicteze versurile soţiei sale, Dora sau prietenilor care se aflau atunci în preajma lui, pe motiv că poezia a fost la început cântec şi, dacă aşa s-a născut, aşa trebuie să rămână.

Versurile de acum, fragmentare, circumstanţiale, notate în mare grabă, par – şi chiar sunt – nişte ţipete de bucurie şi de mirare (…) altele sunt poeme mai bine organizate, cum se întâmplă cu ’Fiind şi strigând’, comunicat între timp de Adam Puslojić (cel care a adunat şi păstrat cu sfinţenie aceste documente) şi devenit un bun public – un splendid poem scris în aprilie 1976. Merită să-l reproducem acum pentru a vedea că ludicul Nichita Stănescu ştie să fie, când trebuie, şi un extraordinar poet mesianic:

"Doamne, apără poporul român.

ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur’’.

Un articol de Ileana Ploscaru Panait

***

Difuzare TVR2: sâmbătă, 11 decembrie 2021, ora 10:00

Reluare TVR2: luni, 13 decembrie 2021, ora 8:00

Difuzare TVR3: duminică, 12 decembrie 2021, ora 7:55

Difuzare TVRi: sâmbătă, 18 decembrie 2021, ora 8:00

Difuzare TVRM: sâmbătă, 18 decembrie 2021, ora 7:00